După "revoluţia în direct", la 9 februarie telespectatorul român a mai avut parte de-o premieră: şedinţa de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), primul "Legislativ" născut "din focul revoluţiei". Aşa l-au impresionat pasionalele dezbateri, încât "vizionarea" şedinţelor CPUN s-a transformat în obişnuinţă.
"Să fie democraţie", răspundeau la unison "oameni ai muncii" convertiţi rapid în "oameni de bine", bunicuţe indignate, şcolari revoluţionari şi, în general, fitecine era întrebat la începutul lui 1990 ce vrea şi pentru ce "manifestează" în stradă. Dar prea puţini ştiau ce va să însemne exact democraţia.
Primii paşi se făcuseră o dată cu apariţia partidelor. Legislaţia postrevoluţionară cerea doar 251 de semnături pentru constituirea unei formaţiuni politice, iniţiativa nu lipsea, astfel că în mai puţin de două luni se înregistraseră la tribunal 45. La 9 februarie s-a mai făcut un pas. La Palatul din Dealul Mitropoliei avea loc şedinţa de constituire a Parlamentului "de tranziţie". În urma negocierilor purtate între deţinătorii puterii şi cei care tânjeau la ea, în prima zi a lui februarie s-a ajuns, în fine, la "consensul" atât de drag lui Ion Iliescu.
De-atunci şi până la alegeri, puterea urma să se împartă. Formula asupra căreia s-a căzut de acord se numea Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) şi urma să adopte legi. Cam la atât s-a limitat "consensul" obţinut la 1 februarie. Restul detaliilor cine să facă parte din miniparlamentul denumit CPUN, cine să îl conducă şi cum să funcţioneze s-a discutat în primele şedinţe.
Vineri, 9 februarie, puţin după ora 15:00, începea şedinţa de constituire. A durat mai bine de şase ore şi, în spiritul vremii, a fost transmisă în direct de Televiziune. Ion Timofte, reporterul României libere, prezent la lucrări, observa o adevărată "ebrietate verb