Inteligenţa afectivă, intensitatea şi intimitatea

Acum, ştim că există mai multe forme de inteligenţă. Îndrăgostiţii adevăraţi sînt diriguiţi, de fapt sînt „infuzaţi”, de un tip aparte de inteligenţă, pe care, în lipsa unui termen mai bun, o voi numi inteligenţă afectivă. De fapt, ea mi se pare atît de drastic diferită de toate celelalte forme încît aş putea-o numi chiar inteligenţa iubirii. Nu este o inteligenţă pragmatică, deşi contribuie la rezolvarea unei puzderii de chestiuni concrete ce apar în dragoste. Nu este nici pur şi simplu conceptuală sau raţională, întrucît intuiţia şi spontaneitatea joacă un rol enorm în funcţionarea ei. Nu e mai puţin adevărat că, între altele, deşi nu e obiectivul său predilect, are şi marele merit de a stimula celelalte forme de inteligenţă. Din acest motiv, îndrăgostiţii par într-o continuă şi multiformă stare de graţie. Este o inteligenţă de natură intuitiv-speculativă, pe care caracteriza-o ca fiind „metafizică”, pentru că-i conduce pe îndrăgostiţi spre esenţial şi-i ajută să comunice esenţialul. Iar esenţialul este dragostea, după cum am admis deja. E o comunicare nu neapărat verbală, foarte intuitivă şi foarte plastică, adesea telepatică. Îndrăgostiţii se înţeleg fără cuvinte, îşi citesc gîndurile, pînă şi sistemul gestual – mimic, pantomimic – se personalizează, pare inventat de ei pentru unica lor folosinţă. Apar ritualuri proprii ale iubirii, cuvinte cu o simbolistică ascunsă celorlalţi, scurte semnale lingvistice sau paralingvistice care rezumă şi evocă poveşti întregi din lumea iubirii lor. Este ceva ce seamănă izbitor cu manifestarea spiritului din unele gnoze. Şi chiar cred că, în istoria spiritului, gnosticii au înţeles cel mai profund iubirea în toate formele sale, indiferent spre care din cele trei cuvinte greceşti ne vom îndrepta atenţia. Această inteligenţă a iubirii este o formă paradoxală de înţel