PSD are de ales între a rămâne cu faţa întoarsă spre trecut, împreună cu Mircea Geoană sau Adrian Năstase, sau a încerca o evadare în viitor, cu echipa Diaconescu-Mitrea.

La masa rotundă organizată de GDS pe 9 decembrie, pentru a marca două decenii de la evenimentele din 1989, László Tökés spunea că nu douăzeci, ci patruzeci de ani vor trebui să treacă pentru ca România să se elibereze de comunism. Judecând după mersul tranziţiei şi forţa sechelelor comuniste din jurul nostru, probabil că pastorul Tökés a avut dreptate, ceea ce înseamnă că orice organizaţie sau instituţie românească se cuvine analizată din această perspectivă, cu atât mai mult partidul care reprezintă legătura ombilicală a actualului regim cu cel răsturnat în decembrie 1989. Vom reuşi astfel să ne menţinem obiectivi şi raţionali în faţa campaniei mediatice care încearcă să ne convingă că PSD se află cu adevărat în faţa unui moment de răscruce între trecut şi viitor.

Consiliul Naţional al PSD de săptămâna trecută a prilejuit un adevărat concurs de popularitate între principalii aspiranţi la preşedinţia partidului. Adrian Năstase, Cristian Diaconescu, Miron Mitrea şi Mircea Geoană însuşi au ocupat largi spaţii de emisie în studiourile televiziunilor arondate PSD, cunoscute şi sub titulatura de „televiziuni de ştiri“. Confruntarea de la Consiliul Naţional a fost ceva mai tăioasă şi, am putea spune, mai interesantă, discursurile celor trei nefiind lipsite de elemente de substanţă. Totuşi, după un Geoană defensiv şi un Adrian Năstase care, până când şi-a exprimat aprecierea pentru Marian Vanghelie, a reuşit să-şi pună în valoare atuurile intelectuale, doar Miron Mitrea a ţinut un discurs viguros, care analiza drastic osificarea partidului într-un mod de gândire şi acţiune care-l scoate în afara istoriei, prin dependenţa de electoratul asistat social, şi care conţinea elemente de reformă int