România a fost singura ţară unde revoluţia a adus la putere tot o echipă din vechea gardă, chiar dacă, în costumaţie, ea era mai puţin tradiţională. Conspiratori abili au smuls puterea, jucând pe o carte falsă, mimând o metamorfoză care în fond era trucată.

Ce a vrut să-i comunice, în esenţă, Cioran lui Noica în scrisoarea alcătuită ca o provocare incitantă la dialog şi trimisă unui prieten de departe? Lectura textului i-a adus destinatarului mari necazuri. Citesc dincolo de rânduri, raportând declaraţiile la opera concepută de Cioran în limba franceză. El descrie cum a trăit o mutaţie de structură, intrând în contact cu o limbă a rigorii şi a toleranţei. În procesul de domesticire, acceptat ca o cale a mântuirii, n-a lepădat, totuşi, în ciuda accentelor contrarii din scrisoare, tentaţiile păgân nostalgice, n-a uitat mirosul de prospeţime şi de putreziciune, amestecul de pământ şi sânge, de soare şi balegă. Nimic nu trebuia să se piardă într-o altă dispunere, dominată acum de raţiune şi de exigenţă etică. Aliajul este preţios. Dacă ne întoarcem la literatură, interpretăm confesiunea şi ca pe un apel la luciditate, la învăţarea comportamentului democratic, la învingerea pornirilor de închistare.

Confrunt mărturisirea lui Cioran cu o imagine simbol: mulţimea de tineri români demonstrând pe stradă în decembrie 1989, cu pieptul deschis, gata de sacrificiu, hotărâţi să alunge un regim sălbatic de teroare. Ştiau că înfruntă un dictator cu accese paranoice, totodată propagator fanatic al unui comunism în formele cele mai înţepenite. Răscoala a reprezentat un moment de sublim eroism care a dezminţit prejudecata că ţara nu poate scăpa de un destin al supunerii şi al pasivităţii, de un blestem fatalist. Foarte repede a ieşit însă la iveală, în iureşul demolator, şi o latură secretă, ocultă, tenebroasă, pe care cei care au cutezat să sfideze barbaria n-o bănuiser