Ca să-şi realizeze potenţialul şi să devină un adevărat centru de putere global, UE va trebui să-şi avanseze integrarea politică, să împuternicească real autorităţile centrale şi să-şi redefinească modelul economic în aşa fel încât să poată concura economic.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în noiembrie 2009, guvernanţii statelor europene s-au angajat în negocieri animate pentru selecţionarea primului preşedinte al Consiliului European şi a înaltului reprezentant pentru Politică Externă al UE. Pentru federaliştii europeni, rezultatul final a fost o mare dezamăgire.

Preşedinte a ajuns să fie Herman Van Rompuy, un politician puţin cunoscut şi modest, în vârstă de 62 de ani, membru al guvernului belgian, recrutat ca premier al Belgiei în ultimul an. Comisar pentru Politică Externă al UE a fost selecţionată Catherine Ashton, o funcţionară afiliată cu Partidul Laburist din Marea Britanie, fără experienţă în politica externă şi fostă activistă pentru dezarmare nucleară în anii 1980.

Candidaţi cu reputaţie internaţională stabilită au fost excluşi, în baza unor considerente neconvingătoare. Printre cei care ar fi acceptat unul dintre cele două posturi de mare prestigiu erau fostul premier britanic Tony Blair, miniştrii de Externe ai Suediei, Carl Bildt, al Germaniei, Joschka Fischer, şi al Angliei, David Miliband.

Pentru restul omenirii, preşedintele Consiliului European, apreciat ca „împuternicit“ al liderilor guvernelor naţionale din UE, va fi considerat „reprezentantul“ Uniunii Europene. Majoritatea comentatorilor străini au conchis că preşedintele francez Nicolas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Gordon Brown, insistând să-şi menţină dominaţia în cadrul UE, au considerat că Van Rompuy şi Ashton, nefiind personalităţi puternice, vor fi receptivi la solicitările lor şi nu vor încerca să-şi afi