Daniel Sandru Pentru oricine s-ar întreba, inclusiv în Romania de astazi – care ofera din plin conditiile de posibilitate pentru o astfel de întrebare – ce anume îi fascineaza pe intelectuali astfel încat îi determina sa se predea pe altarul puterii politice, devine evident, încetul cu încetul, ca avem de-a face, la nivelul spatiului public, cu "parazitarea" unui deja-întamplat istoric. Vazute de sus, transeele sapate de intelectualii publici – acestia din urma fiind si de mare, dar si de mic, ba chiar si de îndoielnic calibru – captivi ai propriilor fantasme (luate însa cu titlul de "pozitionari ideologice", fie "de dreapta", fie "de stanga") amintesc de ceea ce s-a întamplat, si în prima parte a secolului trecut, dar mai cu seama dupa cel de-al doilea razboi mondial, în Europa Occidentala. Sa plecam de la o imagine oferita, în 2004, de prima pagina din cartea lui Jean Sévillia, Terorismul intelectual din 1945 pana în prezent: "De cincizeci de ani tine povestea asta. La Paris, cateva zeci de oameni dau tonul. Bat apa-n piua la televizor. Publica articole. Scriu carti. Predau de la catedra. Fac interventii la colocvii. Semneaza petitii. Iau pranzul împreuna. Lucrurile nu stau ca în sansoneta lui Brel: oamenii astia, domnule, gandesc. Gandesc pentru altii". Nu vi se pare ca, daca am înlocui, în acest fragment, Parisul cu Bucurestii (sau, de ce nu, cu Iasul), am gasi ca aceasta imagine se potriveste perfect spatiului public romanesc de astazi? Eu cred ca da, ca ne aflam în breviarul unei istorii care ne arata ca, implicandu-se în relatii fie si transparente cu puterea politica, intelectualii, indiferent ca sunt "de dreapta" ori "de stanga", trec de la seductia utopica de regasit în ambele orientari politice la pasiunea oarba, ceea ce reclama anihilarea spiritului critic. Exemple din spatiul romanesc se gasesc, har Domnului! Acestea palesc, desigur, atunci cand s