Sau cum am devenit ipocrit, schizoid şi adept al “tâmpeniilor bătrâneşti”. Păi să vă explic. Nu, de fapt să o luăm sistematic. Ne uităm în DEX la sensul cuvintelor “ipocrit” şi “schizoid”. Tare mi se pare că unii fie nu le cunosc sensul, fie le folosesc aiurea sperând să dea impresia că zic un lucru important. DEX-ul zice:
IPOCRÍT, -Ă, ipocriți, -te, adj., s.m. și f. 1. Adj., s.m. și f. = (Persoană) care se arată altfel de cum este; (om) prefăcut, fățarnic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor, fizionomie etc.) Care trădează, arată ipocrizie. – Din fr. hypocrite.
Sursa: DEX ‘98
SCHIZOÍD, -Ă, schizoizi, -de, adj., s.m. și f. (Med.) (Om) predispus la schizofrenie; (rar) schizotim. – Din fr. schizoïde.
Sursa: DEX ‘98; (Despre o constituție mintală) Predispus spre schizofrenie; (despre o personalitate) care se caracterizează printr-un comportament bizar, înclinat spre izolare, spre viață interioară; schizotim. [Pron. -zo-id. / < fr. schizoïde].
Sursa: DN Ne-am lămurit? Cred că acum e clar pentru toată lumea ce înseamnă cuvintele acestea. Aşadar, cum am devenit ipocrit? Vedeţi dumneavoastră, tocmai aici e problema. Nu am devenit ipocrit! Au existat bipezi suficient de amabili încât să îmi aşeze eticheta de ipocrit fără să respecte ordinea firească şi sănătoasă a acţiunilor: gândire –> verbalizare. Şi cum se întâmplă de obicei, când punem carul înaintea boilor, în loc să iasă un text frumos şi pertinent, a ieşit o înşiruire de junk-uri filozofice de doi bani. Nu am nevoie de justificări sau explicaţii din moment ce am scris şi am acţionat cu inima curată, ca să zic aşa, şi am conştiinţa liberă de toate aberaţiile care mi s-au pus în cârcă. Dar o să punctez câteva erori care scurt-circuitează firul logic al argumentaţiilor. - Nu sunt ipocrit din simplul motiv că tot ceea ce scriu vine din convingerile mele. Convingeri pe care, evident, încerc
