În legătură cu proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu încă există o prejudecată critică, datorată acelor „cunoscători“ pentru care performanţa într-un gen sau un domeniu literar exclude, la un scriitor, reuşita în altele. Aşa cum Dimineaţă pierdută, romanul unanim aclamat, a fost diminuat şi sărăcit, în multe dintre comentariile care i s-au dedicat, prin reducerea la emisia verbală şi registrul „mahalagesc“ ale Vicăi Delcă şi, respectiv, ignorarea celorlalte voci ale cărţii şi dimensiunii ei dialogic-polifonice, tot astfel nuvelelor şi povestirilor li s-a rezervat un rol modest: de poligon de încercări narative, în vederea Romanului; sau de substitut nereuşit al acestuia. Realitatea e totuşi alta. Pe de o parte, epica mare şi cea aşa-zicînd mică stabilesc între ele, în cazul de faţă, relaţii de corespondenţă şi analogie. Creează şi tratează situaţii existenţiale comparabile, rulînd personajele nu dintr-o exterioritate omniscientă şi tradiţional potentă, ci din interiorul lor frămîntat de obsesii personale şi general-umane. Elementul temporal nu lipseşte niciodată (!) din structura de adîncime prozastică, făcîndu-se vizibil încă din titlu: Drumul egal al fiecărei zile (1975, roman), Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979; nuvele), Dimineaţă pierdută (1984; roman), Vară-primăvară (1989; proză scurtă). Din acest unghi, singura excepţie aparentă o marchează Întîlnirea, roman publicat ani buni după Revoluţie şi apoi revizuit substanţial (2003; 2007). Absent din titlu, timpul rămîne însă şi aici o coordonată esenţială, un vector decisiv al unei ficţiuni identitare prin retroproiectare. Socialismul real este cadrul imediat recognoscibil Pe de altă parte, două dintre nuvelele Gabrielei Adameşteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu, 1978, şi Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, 1979) se citesc şi se interpretează ca nişte microromane, lărgind cadrul dincolo de un decupaj si