Se împlinesc aproape zece ani de cînd, aflîndu-mă în camera sa de lucru de la Cluj – o cameră primitoare, plină de cărţi şi fişe printre care abia te puteai strecura –, Adrian Marino mi-a vorbit pentru întîia oară despre „jurnalul“ lui. A deschis uşa unui dulap de la bibliotecă şi a scos un dosar gros, îngălbenit şi legat cu sfoară. L-a privit o vreme tăcut, a făcut un gest de parcă ar fi vrut să-mi arate cît cîntăreşte, apoi mi-a spus: „Ai să-l publici numai după moartea mea. Vreau să-mi promiţi!“.

Ne-am mai văzut de-atunci de multe ori, despre jurnal, însă, n-am discutat. Apoi, a venit şi clipa nedoritei despărţiri. Cel care-mi fusese atît de apropiat – ca un prieten – şi m-a ajutat cu sfaturile sale atît de mult pentru a „pune la cale“ editura – într-un oraş pe care l-a iubit atît de mult – plecase dintre noi. Un cărturar recunoscut în lumea întreagă, nu pe deplin la noi. Vicisitudinile istoriei, Aiudul, Bărăganul, le suportase parcă mai uşor. Dar denigrările şi nedreptatea de acasă, reaua-voinţă care-l înconjura, invidia, toate acestea îl răneau cumplit. N-a urmărit cariera, nu a dorit onoruri, a refuzat să fie vreodată „un angajat la stat“, preferînd în schimb studiul în singurătatea bibliotecii, ca un mare erudit. A avut şi bucurii – să-şi vadă opera tradusă în mai toată lumea. După atîta timp pierdut în puşcărie, după o deportare despre a cărei mărturie stau fotografiile depuse astăzi la muzeu, la Sighet, atît a vrut – să scrie şi să fie publicat. Se împlinesc deci, în această primăvară, cinci ani de la moartea sa. Memoriile lui sînt publice abia azi, cum i-am promis. Viaţa unui om singur, aşa şi le-a intitulat. Sînt sincere şi crude, lipsite de orice ornament, de parcă cel care le-a scris voia să îşi explice pentru sine ceea ce nu era de explicat: teroarea unor epoci, crima în numele ideologiei, ciuma verde, compromisul, comunismul, seduc