Avem o elită politică, o elită economică, o elită culturală doar cu numele.

Diferenţa de stil şi ton în spaţiul public dintre anii '90 şi 2000 este vădită. Dacă prima decadă a fost una a patosului, a doua aparţine deriziunii. După căderea regimului Ceauşescu, lupta pentru putere, reapariţia societăţii civile, misiunea intelectualilor, amintirea sângelui încă vie pentru mulţi au dat imaginea unui câmp de bătălie unde se disputau lucruri irevocabile, nu o dată tragice. Protagoniştii acelei încleştări azi sunt fie retraşi în viaţa privată, fie au plecat dintre noi. Segmentul care a plătit preţul cel mai scump, de la dramă la deriziune, a fost muncitorimea. În 1990 juca rolul de arbitru în lupta pentru putere. Ea a fost mobilizată împotriva opoziţiei democratice. Drama muncitorimii era că i se pregăteau deja funeraliile.

Economia de piaţă avea să distrugă industria de mastodonţi falimentari. Acei fanatici şi naivi aduşi din hale - manipulaţi din umbră de escadroane ale fostei Securităţi şi de ex-activişti PCR în căutare de debuşee postrevoluţionare - aveau să ajungă rapid în şomaj. Maşina de tocat a istoriei pornise şi avea să îi sacrifice pe altarul modernizării. Fireşte, nimeni nu le-a spus ce îi aşteaptă când li se ordona să măture bulevardele de demonstranţii care strigau „Jos FSN!" Milioane dintre membrii lor au fost trimişi să îşi caute de lucru tocmai de aceia care îi învârtiseră pe degete. Au avut de ales între şomaj şi emigraţie în Occidentul pe care îl detestau cu slogane ca „Noi muncim, noi nu gândim!", „Noi nu ne vindem ţara!". Ce gândeşte azi un muncitor de la IMGB - campion al contrademonstraţiilor împotriva opoziţiei în 1990, rămas pe drumuri după ce fabrica lui s-a închis şi a fost silit să îşi caute o pâine pe şoselele Italiei ca asfaltator sau prostituată ori prin câmpurile de căpşuni ale Spaniei? Unde sunt idolii lui de altădată pe care îi p