Jerome David Salinger a fugit. Practic, în 1953 şi-a părăsit apartamentul din Manhattan – Manhattanul despre care a continuat să scrie, în poveştile familiei Glass – şi s-a mutat pe o proprietate de 90 de acri (cît va fi însemnînd asta în metri pătraţi) dintr-un tîrguşor de care, dacă n-ar fi fost el, n-ar fi auzit decît locuitorii lui şi rudele lor. Cum a ajuns tînărul care se lăuda la universitate cu talentul literar (să ne-nţelegem, umbla prin campusul din Collegeville anunţînd că el va scrie Marele Roman American) şi-i scria epistole redactorului-şef al unei reviste de proză să-i ceară editorului lui să-i scoată fotografia de pe coperta a patra a propriilor cărţi, iar agentului literar – să ardă orice scrisoare de la fani? Să construiască apoi un gard cît casa, pentru ca liceeni din tîrg, care, în loc de un articol în ziarul şcolii, au „profitat“ de el pentru un întreg material editorial, să nu mai ajungă în apropiere? Sau, mai tîrziu, să-l dea în judecată pe un critic, căruia îi refuzase propunerea de a colabora pentru o biografie, ca acesta să nu poată folosi vreodată citate din corespondenţa lui? Salinger e scriitorul a cărui reputaţie se bazează nu pe cele patru cărţi publicate (toate traduse în româneşte la Polirom), ci pe un unic roman: De veghe în lanul de secară, aventurile adolescentului exmatriculat („m-au zburat“, „mi-au dat papucii“) Holden Caulfield, povestite cu cinism şi pasiune de el însuşi. Salinger e scriitorul a cărui faimă literară a fost de mult întrecută de producţia de material ficţional din jurul misterului „Cu ce se ocupă el acolo, în Cornish, New Hampshire?“. Locuitorii din Cornish, New Hampshire au avut parte, cel puţin, de distracţie: a nu spune care e casa lui Salinger devenise „conspiraţia orăşenească a secolului“. 250.000 de cititori de engleză îl cumpără pe Holden Caulfield în fiecare an (şi 40.000 de români şi-au luat noua