A juca un rol în travesti, o aflăm rapid din orice dicţionar explicativ, înseamnă a interpreta un rol de sex opus, iar tehnica este tot atît de veche precum teatrul. Originile travestiului coboară în teatrul popular, de bîlci, unde şarjarea era gustată de privitori, iar masculinitatea deghizată în caracter feminin sau invers stîrnea rapid şi sigur hohote de rîs şi ropote de aplauze. Asta – pentru că travestiul e preferatul comediei, de la Aristofan la commedia dell’arte, ale cărei tipologii scenice recurgeau şi la trucări ale genului natural. Într-o altă epocă, elisabetană, actriţele erau excomunicate din perimetrul teatrului, regula fiind ca toate personajele să le fie încredinţate bărbaţilor. Inclusiv cele de tragedie. Atunci, ceea ce se căuta, cînd venea vorba de eroine, erau actori imberbi, cu structuri somatice apropiate de cele feminine, ori, dimpotrivă, masivi, pentru imperative caricaturale. Convenţia era acceptată, actorii încercînd să se specializeze, măiestria lor fiind cu atît mai mare, cu cît privitorii reuşeau să-i „deconspire“ mai aproape de finalul reprezentaţiei sau chiar deloc. Travestiul nu e, însă, numai o tehnică actoricească, ci şi una de construcţie dramatică. În dramaturgia canonică, quiproquourile erau complicate şi prin asemenea răsturnări generice intenţionate. Să dăm exemplu doar A douăsprezecea noapte a lui Shakespeare, unde ambiguitatea sexuală are rostul de a încurca iţele narative, iar alternanţa Viola/Cesario e lizibilă ca tipar al gemelarităţii feminin/masculin, două contrarii ale unui întreg pe care îl constituie. În spaţiul literaturii teatrale autohtone, exemplul clasic îl constituie Chiriţa lui Alecsandri. Rolul a fost scris parcă special pentru a fi jucat în travesti, iar istoria versiunilor lui scenice o atestă cu asupra de măsură. Lista e deschisă de Matei Millo, primul interpret al farmazoancei (8 aprilie 1852), actor