Pe la 15 ani citeam The Catcher in the Rye pe sărite. Romanul fusese de curînd tradus, avea un titlu grozav – De veghe în lanul de secară – iar eu, îmbrăcat în halatul albastru de atelier din dotare, fumînd discuţii cu comilitoni de-ai glasului dres cocoşeşte în clo-ul liceului Iulia Hasdeu, îl răsfoiam la întîmplare, impresionant. Dădea bine să-l citeşti pe Salinger de cum o luai pe derdelouche, spre-adolescenţă. Dă bine şi acum. Romanul lui e dintre acelea pe care nici n-apuci să le citeşti, că şi trebuie să-ţi placă. Şi de aceea să i te-ntorci împotrivă. Poate că eu, însă, l-am citit prea devreme, că eram prea scund şi prea competitiv; eram pe treabă. Anxietăţile şi blehăteala lui Holden Caulfield nu-mi prea ziceau, poate încă nu intrasem la desensitivizare. Ciudaţi puştii americani, mi-oi fi spus, deşi muream după blugii, maşinile şi zgîrie-norii lor; cum încă nu mă apucase dorul de ducă, nici răbdare să mă gîndesc la Holden n-aveam. Angoasele mi-erau străine; cînd le credeam, le credeam lacrimogene ori mediocre. Regretul lui John Cusack, cînd a împlinit 21 de ani, că nu l-a interpretat pe Holden, mi-a amintit de schillerianul „am 23 de ani şi n-am făcut nimica pentru nemurire“. Romanticii gîlgîiau cu gura plină de lacrimi; în anii ’50, pe cînd America zîmbea cu zulufi, cu drot şi scrot, junii cool erau înnouraţi – iar cei care nu se-aruncau ca James Dean şi ca nebunii înainte, băteau palma, -n koan, cu azilurile. Marea Depresie se încheiase spre sfîrşitul anilor ’30 şi se strecurase în sufletele individuale ale supravieţuitorilor. Cei din generaţia următoare, împlîntaţi în establishment ca o secure în război, sînt fatalmente inautentici şi-ar vrea să-l joace pe Holden, personaj şi cu teză şi cu antiteză. Eu parcă mă orientam în New Yorkul lui Holden mai uşor decît el – la liceul nostru se punea accentul pe geografie.

Nu mult mai tîrziu am cit