Topirea zăpezii ne învaţă. Ne învaţă cum să mergem ca pisica. Atent, cu paşi bine calculaţi şi plasaţi în locuri precise. Un milimetru mai la stânga şi te îneci. Un milimetru mai la dreapta şi te calcă maşina. Nu poţi merge nici prea încet, pentru că în spatele tău mai sunt şi alte "pisici", care îţi calcă pe urme, cu o precizie demnă de mişcările teatrului tradiţional chinezesc, dar nici prea repede, pentru că orice pas greşit poate fi fatal.
Topirea zăpezii ne învaţă. Ne învaţă cum să mergem ca pisica. Atent, cu paşi bine calculaţi şi plasaţi în locuri precise. Un milimetru mai la stânga şi te îneci. Un milimetru mai la dreapta şi te calcă maşina. Nu poţi merge nici prea încet, pentru că în spatele tău mai sunt şi alte "pisici", care îţi calcă pe urme, cu o precizie demnă de mişcările teatrului tradiţional chinezesc, dar nici prea repede, pentru că orice pas greşit poate fi fatal.
Am mers pe după copaci, prin grădini, m-am ţinut de garduri, am făcut orice pentru a nu intra până la glezne în lacurile de pe drum. Totul până am ajuns la intersecţie. Oriunde priveai, apă… M-am simţit ca un prizonier. Mi-am luat inima în dinţi şi am vrut să traversez strada prin bălţile până la glezne. O maşină care a trecut cu viteză printr-un lac de zăpadă topită m-a readus însă la realitate…
Bucureştiul este un oraş al extremelor. Când plouă ne-am dori să ningă, când ninge ne-am dori să fie cald, iar când e cald vrem răcoare. Nicicum nu e bine. Indiferent de anotimp însă şi oricât de imprevizibilă ar fi vremea, un singur lucru e cert : traficul e la fel de prost. Mereu m-am întrebat de ce vor românii să stea pe ultima treaptă a tramvaiului. Oricât de des ar veni autobuzul, troleul sau tramvaiul, românii TREBUIE să stea pe ultima treaptă. Cine prinde ultimul centimetru de pe scara tramvaiului, chit că stă într-un picior şi cu nasul turtit de uşă are satisfacţ
