Un cuvânt destul de rar astăzi, dar bine reprezentat în istoria - nu foarte îndepărtată - a argoului românesc este substantivul clift. înregistrat în anii '30 cu sensul mai general „haină" (P. Ciureanu, „Note de argot", 1935) si cu cel particularizat „palton, pardesiu" (în V. Cota, Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor, 1936).

În citatele din epocă, termenul apare alături de alte argotisme referitoare la îmbrăcăminte şi încălţăminte: „aveam (...) clift aligant, nişte crăcane [ = pantaloni] şi nişte labe [= pantofi] pe cinste" (D.I. Atanasiu, „Viaţa de râs şi de plâns din ocnă", 1935; „Ce mai clift şi ce torpile [= pantofi]!" (V. Gr. Chelaru, „Din limbajul mahalalelor", 1937).

Cuvântul nu a intrat în circulaţia familiar-argotică mai largă, dar pare să se fi păstrat în limbajul lumii interlope; cel puţin aşa o sugerează includerea sa în glosarele şi dicţionarele de argou apărute după 1990. T. Tandin (Limbajul infractorilor, 1993) îl defineşte ca „îmbrăcăminte, haine bune" şi citează expresiile a fi pus la clift sau a avea clift („a fi îmbrăcat bine, cu haine noi, elegant"). În dialogul din prefaţa cărţii, apare expresia clift de şmotru, pe care o regăsim la Nina Croitoru Bobârniche (Dicţionar de argou al limbii române, 2003), cu explicaţia „persoană neiniţiată, care pricepe greu"; aceeaşi autoare adaugă sensului vechi al cuvântului clift (în ipostază pozitivă: „haine frumoase"), unul metaforic (şi mai curând negativ): „bărbat naiv care întreţine o femeie de moravuri uşoare"; asemănătoare sunt explicaţiile din dicţionarul de argou al lui G. Volceanov (2006). E foarte posibil ca de la sensul vechi de haină (nu neapărat frumoasă!) să se fi ajuns, prin metaforă (ca în cazurile cuvintelor zdreanţă sau boarfă) sau prin metonimie (de la obiect -la purtător) la desemnări ale persoanelor. Textele familiar-argotice din internet nu co