Mircea Mihăieş îşi începe cartea despre doliul lui Leon Wieseltier cu exact aceleaşi cuvinte prin care Leon Wieseltier însuşi îşi începea, în 1997, primul articol de după anul de meditaţie impus de dispariţia tatălui său.

„Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui", scrie aşadar Mihăieş, citându-l pe jurnalistul american, care la rândul său citează Talmudul. E în acelaşi timp un fapt de structură şi unul de stil. Adică o marcă fermă a viziunii şi o declaraţie de ataşament niciodată reziliată pe parcursul celor aproape patru sute de pagini câte are eseul. Nu o dată, el admiră capacitatea de orientare naturală a autorului celebrului Kaddlsh în complicata reţea de reguli dictate în perioade şi în locuri diferite de învăţaţii evrei. (Cu atât mai complicată, se pare, cu cât se dovedeşte a fi plină de contradicţii interne. Dau un exemplu elementar: din mulţimea de posibile definiţii dogmatice ale acestei rugăciuni funerare, Wieseltier n-a putut găsi nici una pe care celelalte să n-o infirme. S-a văzut, deci, nevoit să-şi deducă din lecturi propriul glosar.) Nici Mihăieş nu e însă chiar străin de o atare performanţă. Dificultatea principală, în ce-l priveşte, a fost aceea de reuşi să înţeleagă exact, atât cultural, cât şi uman, sensul unei cărţi care la rândul ei constituia un filtru de surse şi de trăiri.

Despre doliu. Iată un titlu excelent care se poate rata într-o sumedenie de feluri: prin confesiune ipocrită, prin erudiţie necontrolată, prin abuz de metodă, prin exces speculativ, prin opulenţă cazuistică. Mircea Mihăieş nu cade în nici unul din păcatele acestea (deşi nu-i lipseşte cinismul de a le trece în revistă pe câteva dintre ele în capitolul al doilea, şi ultimul de altfel, al cărţii). Dacă-i adăugăm şi subtitlul, Un an din viaţa Iui Leon W., devine destul de limpede de ce. Preocupată fiind de latura morală, eseisticii lui Mihăie