Daulele vuiau pretutindeni. Bătând întruna mătănii, dervişii se rugau şi urlau fără răgaz.
- Îi vom deprinde pe aceşti ghiauri îndărătnici cu învăţătura cea sfântă, striga un predicator cu voce de tunet. Pe pământul lor vălurit precum spinarea diavolului vom ridica minarete întru slava lui Allah. Din vârful lor, în amurg, glasul muezinului se va prăvăli peste capetele lor colţuroase şi le va îmblânzi sângele precum haşişul ce potoleşte sufletul. Îi vom deprinde pe aceşti necredincioşi să cadă de cinci ori pe zi la pământ cu faţa către Mecca. Scăfârliile lor bolnave şi nesupuse le vom acoperi cu turbanul Islamului.
- Ce frumos vorbeşte acest predicator, zise astrologul.
- Vreau să recit un poem în faţa oştenilor, spuse aţâţat Sadedin. Tocmai îl meşteresc în cap.
Bolborosea în continuare. Tuz Okcean era acum convins că meseria de poet este de o mie de ori mai istovitoare decât cea de oştean. Îşi tăiau cu greu drumul prin mulţime. Ici-colo se zăreau dervişi din tot felul de secte, zdrenţăroşi şi murdari. Dervişii rufai începură dansul ritual. Oştenii se împingeau să vadă mai bine salturile lor în ritmul daulei. Era un dans ciudat. Se ridicau şi se lăsau pe vine strigând „ah" şi „uh". Erau palizi şi ţineau ochii pe jumătate închişi, în extaz.
- E un dans nou, îi spuse Sadedin ienicerului. De aici se va răspândi peste^tot. Îţi place?
- Îhâm, făcu ienicerul. Îţi pune sângele în mişcare.
Poetul mai trase o duşcă. Pătrunseră
într-un grup pestriţ de civili, care se târguiau ca la iarmaroc.
- Ăştia sunt adunătorii sau colecţionarii, cum li se mai spune acum, zise Sadedin. Începu să-i explice ienicerului că în anul acela apăruseră fel de fel de colecţionari: de dinţi, de degete, de păr, de urechi, de unghii, de sprâncene. După lupte se năpusteau ca nişte cor
