Bunica din partea mamei, Aneta Horga, locuia singura, intr-o casa construita cu mâinile ei, la Boroaia, un sat dintre Falticeni si Târgu-Neamt, si avea si un câine, Hurmuz, pe care noi, nepotii ei, il iubeam ca pe un frate. Când Hurmuz a murit (de batrânete), bunica a adoptat o catelusa-lup, Ozana, primita in dar de la un vecin. La Boroaia, noi, copiii (adica eu si fratii mei mai mici, Sanda si Florin), ajungeam numai in vacantele de vara, care erau insa destul de lungi (trei luni) ca sa ne bucuram pe saturate de pomi si fluturi, de râuri de munte si zile insorite.

In prima vacanta, Ozana mi s-a parut un catelandru obisnuit, jucaus si neajutorat, care tragea de câte o curelusa de la sandalele mele cu dintii si cadea de fiecare data in fund, intr-un mod caraghios-simpatic. Luam catelusa in brate si o tineam la piept cu infinita duiosie, simtind cum si ea se lipeste increzatoare de mine. In asemenea momente, tremura de fericire, dar asta nu mi se parea ceva iesit din comun, gândindu-ma ca orice pui de animal are nevoie de ocrotire.

In a doua vacanta, Ozana era deja un câine-lup in toata puterea cuvântului. Puternica si nesupusa, a venit in intâmpinarea mea la mai mult de un kilometru de casa bunicii. Nici nu coborâsem bine din autobuzul care ma adusese de la Suceava si am si vazut-o apropiindu-se in salturi de mine. Ma identificase probabil de la distanta, dupa voce, pentru ca avea auzul extrem de fin. Era, toata, o explozie de bucurie, iar unii trecatori s-au si speriat pentru ca in dragostea ei era ceva salbatic.

Vacanta aceea a fost a unei prietenii stranii, de neuitat, dintre mine si un câine, a unei solidaritati fanatice om-animal, a bucuriei fara margini de a strabate in doi câmpiile, luncile si padurile din imprejurimi. Asa ceva nu mai intâlnisem decât in cartile lui Jack London. Daca vreun om facea greseala sa dea impresia ca ma loveste sau