Eu n-am mers vreodată printr-un oraş cu drumuri bombardate. Dar dacă ar fi să imaginez unul ca decor de film, Bucureştiul de azi ar fi. Gropile de pe toate arterele capitalei nu pot fi făcute de plombe, ci doar de bombe. Sunt denivelări, cratere, surpături, fărâmiţări de asfalt şi pietriş care nu au cum să apară pe timp de pace. Cred că noaptea, cineva arunca în aer drumurile din Bucureşti. Nu-mi dau seama de ce nu auzim bubuiturile dinamitei dar auzim la fiecare metru trozniturile maşinilor gata să se rupă.

Am circulat iarna cu maşina în multe oraşe din Europa. Iarna asta am circulat chiar într-o staţiune montană austriacă. Unde gheaţa, zăpada şi poleiul sunt la ele acasă în fiecare zi. Şi unde, totuşi, drumurile erau curate şi fără gropi. De fapt, fără nicio groapă.

Mi-aduc aminte de un prieten, student englez, care la începutul anilor ’90, venind în România, mi-a mărturisit două nedumeriri pe care le avea despre ţara noastră, care altminteri îi plăcea foarte mult. Prima era legată de noţiunea de “curent” (“se face curent”, “te trage curentul” etc.). Amicul nu înţelegea nici conceptul, nici pericolul. Mi s-a părut o toană. A doua, însă, m-a lăsat mască: omul nu-şi putea explica nici în ruptul capului cum pot exista la noi gropi în vârful podurilor. Pentru el, un pod cu gropi pe el nu făcea parte din setul de realităţi posibile.

Dac-ar vedea Bucureştiul astăzi, n-ar înţelege alt lucru: cum pot o breaslă de drumari şi una de primari să nu construiască nicio strada fără gropi într-un oraş de 2 milioane de locuitori. Dar niciuna! Trebuie să recunoaştem că e nevoie de multă determinare şi perseverenţă. Că drumarii noştri n-au aflat încă soluţia de a aşeza capacul de canal la nivelul asfaltului, nici măcar pe cele mai nou renovate artere, mi se părea până acum un vârf al incompetenţei elementare. Dar că nimeni n-a reuşit în ultimele decenii să aşeze î