Aurel Burcea, paralizat de la gât în jos de 24 de ani, a depăşit perioadele în care se considera "bun de nimic" şi a creat o comunitate unită prin intermediul revistei "Împreună", publicaţie lunară care ajunge gratuit la 2.800 de persoane cu handicap. Povestea omului care scrie acum cu dosul degetului mic şi reuşeşte să “ţină” o revistă de aproape şapte ani o puteţi citi mai jos. Sursa: Dan Arsenie

ÎNCEPUTUL

O minte care nu acceptă

Sub o pătură de spital, unui copil de nici 15 ani îi bătea inima ca unui iepure. De 220 de ori pe minut. Pesemne, în acele momente, inima-i judeca mai repede decât mintea. Ultima era ca o sită, prin care treceau doar firimiturile de bucurie.

Aşa ajungea în ochii lui Aurel Burcea un diapozitiv vesel, care rula şirul amintirilor, cu imaginea unul copil frumos clădit, care ridica mâna deasupra capului şi arunca mingea de oină la 73 de metri. Apoi, imaginea unui elev entuziast, talentat la matematică şi, totodată, "căpetenia" băieţilor de pe uliţa din Peretu pe care locuia. Apoi apărea un ştrand şi 12 prieteni la joacă. Aici,pelicula se rupea brusc.

Cu filmul acesta întipărit în memorie şi rulat în neştire, nu se putea gândi la ceva urât, nicidecum la imaginea unui om în floarea vârstei, pe care bătrâna mamă îl întoarce de pe o parte pe alta la fiecare două ore.

Ce nu încăpea în mintea lui Aurel era continuarea filmului. Era 5 septembrie 1986, bâlci în comuna şi apa rămăsese caldă la ştrand. Era el pe marginea bazinului pe care îl credea adânc, alături de el stătea un băiat din Roşiori pe care nu îl văzuse şi avea să nu îl mai vadă niciodată. Puştiul i-a spus "Ce faci, nu sari?". Apoi, în acelaşi cadru scurt, el sărind în apă cu capul în jos şi un fior instalat la baza gâtului.

Apa era mică, era bazinul pentru copii, cu apă până la genunchi. Apa l-a a