Între speranţă şi responsabilitate
de Roberto Poli, Editura Curtea Veche, 2009
Roberto Poli este profesor de etică aplicată, filosofia ştiinţei şi filosofia ştiinţelor sociale la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Trento (Italia). Este, de asemenea, editor-şef al revistei academice Axiomathes, dedicată studiului ontologiei şi sistemelor cognitive. Aşadar, un specialist preocupat de ontologie, ca şi de teoria valorilor şi conceptul de persoană în sfera valorilor, dar şi în teoria nivelurilor de realitate, autor a numeroase lucrări de specialitate bine primite în lumea academică europeană, şi nu numai. „Între speranţă şi responsabilitate“ pune, între altele, problema eticii ca ştiinţă, în dialog posibil cu alte ştiinţe
Ce anume însă ar interesa din această carte a sa un cititor obişnuit?
Poli, care se revendică de la şcoala austriacă a valorii (Brentano, Meinong, Ehrenfelds), adoptă în acest sens o optică fenomenologică în încercarea de a contura o reflecţie etică adecvată noilor realităţi, precum şi nivelurilor acesteia. Autorul ne lămureşte că „acest volum se situează în interiorul unei perspective pe care am putea-o defini drept personalism fenomenologic. Calificativul de fenomenologic se specifică în referinţa privilegiată la gânditori care din diverse puncte de vedere pot fi recunoscuţi ca atare. Componenta personalistă se rezumă la teza potrivit căreia persoana este purtătoarea valorilor etice“.
Pentru filozoful italian, persoana este „sinteza etică apărută din cele trei niveluri de realitate constituite de planul biologic, cel psihologic şi cel social“. Ar fi simplu însă dacă definiţia persoanei ca atare s-ar regăsi în această însumare de planuri. Fiecare dintre cele trei niveluri este depăşit prin ceva anume, propriu fiecărei persoane. Definiţia persoanei ca atare a evoluat în timp, de la cea dată de Boethius, la pragmat
