Dragostea mea este cetatea mea..., o asemenea credinţă în inviolabilitatea iubirii nu ne este dată decât uneori, rareori, în viaţă si poate doar la acea vârstă târzie la care ajungi după ce ai suferit toate violurile posibile ale existenţei si numai dacă legătura cu fiinţa iubită este apărată de meterezele nevăzute din cuvintele Psalmistului: „Domnul meu este cetatea mea".

Dragostea nu este, nu poate ii invulnerabilă la vârsta primelor insurecţii ale simţurilor, la aceea a turbulenţelor adolescenţei, a convulsiilor inimii neîncercate. Beţiile primei pasiuni împărtăşite te pot face să uiţi fragilitatea ei, exaltând în tine un sentiment al atotputerniciei, acelaşi cu siguranţa oarbă a celui ce-şi conduce maşina sub imperiul alcoolului. Sunt însă atâţia şi atâtea în jur care ar putea să risipească în tine luciditatea înşelătoare a beţiei, să te trezească din somnul hipnotic în care iarăşi şi iarăşi te scufundă delirul amoros. In zadar.

Umblam buimac prin oraşul meu, în acel an al Domnului 1948, năucit de focurile de artificii ale unei sărbători a simţurilor şi simţirii ce începuse pentru mine, pentru noi doi, într-o seară din primăvara acelui an şi continuase tot mai radios în plină vară. Exultam la braţ cu o făptură inocentă, pierdută şi ea în visul treaz al iubirii dintâi, deliram socotindu-mă lucid, cu luciditatea jucătorului distrat rătăcit într-un sumbru tripou împânzit de trişori la pândă.

Un timp, timpul glorios al saturnaliilor amorului nostru, n-am luat câtuşi de puţin seama la ameninţarea sub care stătea acest amor. Îl credeam invulnerabil. Şi doar eram suficient de treaz - dacă nu prin propria-mi luciditate, măcar trezit de pleasna bicelor ce ne atingeau tot mai des - ca să-mi dau seama că, în lumea în care mişunau din ce în ce mai numeroşi emisarii din tenebre, în care s-a lăsat o cortină de fier de netrecut pentru