Îmi caut leacul/ Si la Dumnezeu şi la Dracul,/ Degeaba./ Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa." (Streche). '

Mărturii dintr-o lume apucată de boli rele, pe care încearcă să le mântuie prin caznele închisorii, sunt Flori-le de mucigai, o plachetă cu slove verzi pe coperta de un alb îmbătrânit, din 1931, de la Cultura Naţională. Un drum scurt, în vreo douăzeci şi cinci de poezii, de la supliciul care rodeşte la plăcerea care omoară.

Chinul, greutatea (poezia dintâi, Flori de mucigai, îi este dedicată lui Rosetti, editorul, benedictinul) stau prefaţă unor portrete de oameni care au vrut să trăiască uşor. Se întâlnesc, în această cronică a frumuseţilor hârşite în moara lumii, îndurându-şi regretele departe de ea, două feluri de uşurătate. Aceea, pedepsită după legile omeneşti, a celor care-şi întemeiează viaţa şi avutul pe seama celorlalţi, pe care-i pradă şi-i ucid, şi cealaltă, a viselor imponderabile şi efemere, date, spre veşnică amăgire cu promisiunea raiului închis, şi celor mai decăzuţi dintre muritori. Şi pedepsită cu frusteţea diafană a unui vers. Iată-le pe amândouă: „Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis." (Cina). Taina serii, a cucerniciei şi-a trădării împreunate coboară, binecuvântând fără părtinire convoiul de proscrişi.

Deplin izbăvită de tarele ei este puşcăria noaptea. Atunci, când în lumea din care vin chiriaşii ei îşi săvârşeau nelegiuitele fapte, au şi şansa, simetrică, a mântuirii.

Un soroc de moarte şi de iertare îi vizitează, copilărindu-i: „În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a păscut,/ A încremenit acolo străină." (Ion Ion). Priveliştea păduchilor morţi, paraziţii parazitului, rupţi de sursa câştigului uşor, spulberă tandreţea unei păreri de rău. De altfel, e, în Flori de mucigai, o reţetă, a iertării luate înapoi. Amintirea