Italienii spun că atunci când Dumnezeu a făcut pământul a simţit ca îi mai lipseşte ceva. Si dintr-o dată si-a dat seama ce anume. A luat un bulgăre de pământ si l-a aruncat în mare.

A apărut astfel Italia şi totul era acum aşa cum trebuie şi a fost în sfârşit mulţumit. Sibienii au o mulţime de lucruri frumoase cu care se pot mândri: oraşul însuşi, pe străzile căruia plimbându-te poţi face o istorie a arhitecturii transilvănene, de la medieval, trecând prin baroc şi neoclasic până la modern, apoi un muzeu unde poţi adăsta îndelung în faţa unor tablouri de Memling, Van Eyck, Bruegel, Jordans sau Teniers (care plecate de curând la Paris au atras mii de vizitatori, iar directorului Muzeul Brukenthal, Sabin Adrian Luca, i-au adus o Medalie de Aur pentru dezvoltarea relaţiilor culturale în spaţiul francofon), şi, în fine, poţi intra la Teatrul „Radu Stanca" şi vedea o piesă bună sau poţi să te duci la noua sală de concerte a Filarmonicii, o construcţie modernă, care a integrat inteligent şi cu mult bun-gust un turn medieval şi fragmente din centura de apărare a cetăţii şi poţi asculta acolo un concert, ca acela dirijat pe 14 ianuarie de Petre Sbârcea, cu sala plină. Şi totuşi Sibiului îi mai lipsea ceva. Din Sibiu lipsea Dansul. Companii în turneu au venit aici, mai ales în 2007, când Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, lipsea însă o trupă a locului. Şi de un an şi jumătate s-a înfiinţat Teatrul de Balet Sibiu şi astfel, în sfârşit, toate muzele au acum locul lor în cetate.

Principalul vinovat al acestei mici minuni este directorul Teatrului de Balet, Ovidiu Dragoman. Numele îl predestina oricum, căci dragomanul era un Evul de Mijloc, în Ţările Române, un fel de diplomat, un tălmaci, traducător în acest caz al doleanţelor artei dansului pe lângă autorităţile locale - din fericire, în cazul Sibiului, deplin convinse că identitatea