De câteva săptămâni, de când cazul datoriei publice a Greciei a revenit în atenţia investitorilor din pieţele internaţionale, am văzut că şi în opinia publică subiectul a fost abordat cu generozitate. Din păcate, de cele mai multe ori cu un aer superior. Am constatat cu surprindere că nu puţini au fost aceia care au găsit resurse interioare să râdă de ce se întâmplă acolo. O satisfacţie vecină cu o răbufnire a unei invidii încă nedefulate, altfel absolut de neînţeles. Pentru că, până la urmă, atunci când undeva aiurea iese la iveală o nenorocire, nu este în nici un caz un motiv să te bucuri şi să joci tontoroiul într-o exaltare dementă că nu eşti cel mai urgisit dintre pământeni. Mai degrabă, un astfel de episod ar impune o analiză întrucât - de ce nu? - ne-am putea confrunta cu situaţii similare într-un viitor nu foarte depărtat.

Vă mai amintiţi cum râdeam cu aceeaşi suficienţă şi superficialitate de subprimerii americani care se repeziseră la credite ipotecare şi dădeau din colţ în colţ că nu mai puteau plăti ratele? Între timp, mulţi dintre românii cu nasul pe sus - care credeau că lor nu li se poate întâmpla aşa ceva - au descoperit că slujbele lor de la multinaţionale nu sunt cu nimic mai presus decât cele ale subprimerilor cu state de plată la pizzerii şi fast-food-uri, în timp ce preţurile la care au contractat ipotecile erau infinit mai exagerate decât cele la care au făcut achiziţii nefericiţii atraşi în bula speculativă din rezidenţialul american. Adaugăm la asta faptul că dobânzile din SUA sunt mult mai competitive decât cele promovate de sistemul bancar românesc şi că vestiţii subprimeri, plătind ratele în dolari, nu erau expuşi riscului valutar. Până criza să lovească şi pe plaiurile mioritice, ne plăcea să râdem superior de „lăcomia“ americanilor. Cam mult, totuşi, pentru o ţară unde specula cu terenuri devenise sport naţional şi fiecare „nea Caisă