Adesea subînţeleasă, sofisticată, aspiraţia spre Totalitate a creaţiei poetice e uneori dată pe faţă, transpusă într-o ţesătură dialectică precum în producţia lui Andrei Zanca.

Miza transcendentă a acesteia pare a îndreptăţi opinia unui Teilhard de Chardin, potrivit căruia „nu există poezie profundă, adevărat lirism, sublimul în cuvînt, în artă, în muzică, fără evocarea, presentimentul sau nostalgia Totalităţii". Situaţie cu un spor dramatic cînd fiinţa îşi resimte dureros individuaţia, separarea de Tot, oscilînd între dorinţa de reintegrare şi recunoaşterea limitelor condiţiei sale. La Andrei Zanca o asemenea năzuinţă spre Întreg se înfăţişează ca un nucleu iradiant al lirismului ce nu mai recurge la măşti, la scenarii ale disimulării, recomandîndu-se de-a dreptul în substanţă confesivă: „tot ce făurim în neistovite reîntoarceri // e doar o încercare de tămăduire / a unui abis / de rană // dinspre zbor, să fie, aceste întinderi / doar escala // lepădării noastre de umbre // despovărare de stîrv a inimii // dinspre un miez nicicînd adumbrit? // doamne, între sămînţa arborelui / şi sămînţa din fructul lui / cercul se închide" (şi-o clipă, într-adevăr). E oarecum o situaţie-limită a expresiei poetice, dezgolită de artificii, redusă la o vibraţie dolorică. Printr-o reacţie, am zice instinctivă, a spiritului, Întregul pierdut e căutat în începuturile mitice, în primordiile pe care le conţine fiinţa aidoma unei fatalităţi. E un morb sublim care aruncă în derizoriu „înnoirile" compromise de facticitate: „oare nu este totul / inculcat de la început, adînc în noi, aidoma / necunoscutelor boli?/ izbucnind sub / o stea ori alta / în recluziune / de timp?" (şi-ţi mai aduci tu aminte). Anamneza platoniciană devine instrumentul restituţiei: „am putea oare resimţi acest gol din inimă / de n-am fi cunoscut odată / sentimentul deplinătăţii?" (am putea). Sau cu o im