Tratat ca o vedeta în deceniile 3 si 4 ale secolului trecut, spirit alert si mare calator cosmopolit, lamentabil colaboraţionist în anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, ostracizat un timp, apoi revenit în circuitul literar, intrat în Academia Franceza, iar dupa moarte în colecţia Pléiade, Paul Morand (1888-1976) stîrneste patimi, irita si intriga si astazi.
Dincolo de afectarea dezinvolturii şi a răcelii virile, de fascinaţia vieţii mondene şi căutarea succesului material, mulţi dintre cei care l-au cunoscut au insistat asupra farmecului omului şi au crezut că sub aerul sigur de sine pot ghici timiditate.
Cu o soţie româncă, prinţesa Elena Şuţu, o carte despre Bucureşti, din 1935, şi un mandat de ambasador în România în anii regimului de la Vichy, scriitorul şi diplomatul a fost evocat în ţara noastră în toamna anului trecut, în cadrul colocviului intitulat Paul Morand, europeanul. Merită amintită publicarea, în 2008, a cărţii universitarului scoţian Gavin Bowd, Paul Morand şi România.
Opera prolixă şi inegală a unui autor care prea puţin şi-a ţinut promisiunile este în marea ei majoritate datată; doar cîteva insule rezistă naufragiului, depăşind condiţia unor documente de epocă. Către sfîrşitul vieţii, Morand recunoştea că a scris multe volume pentru bani. Nu fac excepţie portretele oraşelor mari - mai intră aici New York şi Londra - , nimic mai mult decît literatură comercială de calitate, un exerciţiu lucrativ. Vîrfurile creaţiei merită probabil socotite romanul L'homme pressé (Bărbatul grăbit), satiră - în care autorul e aspru cu sine - a vitezei şi a vieţii moderne, de două ori ecranizată, şi autobiografica Venises (Veneţii), ambele netraduse în română. Şi în cîteva nuvele lungi există pasaje cu totul remarcabile, unde Morand se apropie de ceea ce poate fi numit un „mare scriitor".
Ţinut în ultimii opt
