Cosmin Ciotloş: Stimate domnule Nicolae Balotă, păreţi astăzi definitiv acaparat de memorialistică. După cele două feţe ale Caietului albastru, Timp mort şi Remember vă gândiţi, iată, la o tetralogie. Aţi şi declarat, de altfel, că Abisul luminat, la care lucraţi acum, va fi cartea dumneavoastră reprezentativă. De ce tocmai ea?

Nicolae Balotă: Nu eu am ales Abisul luminat. Cartea aceasta sau, mai bine zis, scrierea aceasta, căci ea nu s-a închegat încă într-o carte, m-a ales pe mine. Când scrisul se identifică cu viaţa noastră - cum a fost în cazul meu - devenim fiii cărţilor noastre, în aceeaşi măsură în care le producem scriindu-le.

În jargon filosofic, ne în-fiinţăm dându-le fiinţă.

Să lăsăm însă deoparte pedanteria scolastică. De ce am spus că Abisul luminat, această ultimă scriere a mea, la care migălesc, din nefericire cu întreruperi, de mai mulţi ani, mă reprezintă mai mult decât toate celelalte? Înainte de toate, pentru că doresc să-mi înscriu întrega viaţă în ea. Şi nu numai a mea, ci a atâtor altora, făpturi reale şi imaginare din spaţiul şi din timpul în care mi-a fost dat să trăiesc. Ca un om al Cuvântului (cum, destul de prezumţios, mă definesc uneori) aş vrea să găsesc acel „cuvânt" enorm, atotcuprinzător, care să exprime întregul unei existenţe. Ceva total, asemănător întrucâtva cu acea fulgurantă viziune din urmă ce se presupune a fi a omului pe pragul morţii. Închipuiri, fireşte, închipuiri... Dar ce altceva este tot scrisul nostru decât întruchipare a celor mai năstruşnice închipuiri ale noastre.

Incapabil de a pronunţa sau de a găsi măcar acel unic cuvânt final, de ce doresc totuşi să-mi înscriu viaţa în masa aceasta de cuvinte ce creşte în ani ca un aluat? Nu doar pentru a o retrăi. Deşi Proust este unul din cei câţiva mari maeştri iniţiatori ai mei, n-am pornit nicidecum în căutarea timpului pierd