Secolul al XIII-lea mai inseamna, pentru Europa, si un stil artistic: goticul. Fireste, privit cu ochi de amator (fie si in sensul etimologic al cuvantului), multe dintre semnificatiile acestui stil ne scapa, dar, chiar si asa, indrumati de vreun album de arta fara pretentia exhaustivitatii, putem ridica un colt din valul ignorantei. Baltrusaitis vorbeste despre gotic ca legenda a formelor, insistand pe arhitectura: locul unde, de altfel, amprentele genului sunt vizibile si pentru neinitiati – toti recunoastem o catedrala gotica, cel putin in prototip, chiar daca nu prea stim de ce si cum. Ni se aminteste de comparatiile intre catedrale si paduri, asa incat sentimentul naturii tipic Evului Mediu e pus in relatie cu "peisajul gotic", in care pilonii unei constructii de cult religios sunt asimilati trunchiurilor de copaci, iar arcul frant, ramurilor imbratisate.
Goticul arhitectural apare, asadar, ca reluare a ideii locului de cult silvestru, idee cu radacini, spun unii, mai ales in religiile nordicilor. Dar si ca oglindire vie a naturii. Un joc secund al oglindirii, am completa, si o presimtire a primenirii ideilor (unii i-ar spune decadenta) pana la admiterea Intunericului ca dublu necesar al Luminii. Pentru ca padurea, cu padurea ei de simboluri, e inca o obsesie a Veacului de Mijloc, care trimite la un imaginar colectiv bogat in sensuri si ramificatii asociative. Chiar amendata de unii specialisti, ideea "padurii gotice" ramane una fecunda in planul imaginatiei.
In cazul picturii, lucrurile se complica, fiindca e mai dificil de izolat, cel putin pentru o receptivitate oarecum "inocenta informational", ce da specific gotic acuarelei sau uleiului pe panza. Totusi, ochiul are tot atata legitimitate sa priveasca, cel putin in reproducere, madone realizate de un Cimabue sau de elevul sau Giotto. E mai putin important sa listam marci si ar deveni
