Monumentul public şi cultul eroilor

În cei douăzeci de ani care s-au scurs de la prăbuşirea structurilor şi a instituţiilor comuniste din România, nimic nu a cunoscut o manifestare mai dezlănţuită (nici măcar lăcomia şi raptul economic) decît năzuinţa reprezentării simbolice şi iluzia proiecţiei în eternitate. De la victimele celor cincizeci de ani de teroare comunistă la supravieţuitori şi de la victimele recente, din decembrie '89, la răniţi şi la urmaşi, ca să nu mai punem la socoteală şi scadenţele timpurilor istorice, s-au întrecut cu toţii, direct sau prin legatari mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, să-şi fixeze efigia într-un monument public. Mai puternic decît grija pentru ziua de mîine sau decît îngrijorarea pentru cea de azi s-a manifestat, prin nu se ştie ce complicată alchimie sufletească, morală ori, poate, numai propagandistică şi narcisiacă, preocuparea fierbinte pentru buna administrare a veşniciei. Cum orice fel de autoritate a intrat prompt în disoluţie după '90 şi cum nimeni na mai avut nici chef şi nici răbdare să mai asculte pe nimeni, toţi cei care s-au trezit peste noapte cu o brumă de putere şi-au descoperit brusc şi cele mai felurite competenţe. Iar dintre acestea, cea mai la îndemînă şi mai autoritară a fost, fără îndoială, cea în istorie, aşa, în general, şi în voievozi în particular. Cum altfel şi-ar fi putut dovedi mai bine un primar, un prefect, un director de şcoală, un şef de poliţie sau un veteran de război autoritatea administrativă, politică sau morală, dacă nu printr-un dialog direct cu miturile naţionale şi prin cauţionarea publică oferită de umbra vreunei copleşitoare personalităţi medievale sau chiar mai de dincoace, dinspre zilele noastre. Astfel au apărut, cu o urgenţă furibundă, în mai toate oraşele ţării şi chiar prin unele sate, altminteri liniştite, monumente după monumente, statui după statui, troiţe d