CAZUL „MARINO”. Criticul literar de la Cluj, laureat al Premiului Herder, acorda extrem de rar interviuri. Probabil, ultimul a fost pentru „Evenimentul zilei”. Sursa: Eugen Olariu
Adrian Marino a vorbit în EVZ, probabil în ultimul său interviu, despre proiectul de a scrie cartea de memorii care a zdruncinat lumea culturală în ultimele zile.
Interviul i-a fost acordat poetului Ioan Mureşan (pe atunci editorialist EVZ, ediţia de Transilvania) în luna noiembrie 2002, cu trei ani înainte de decesul criticului literar. „Dacă te simpatiza, era de acord să îţi vorbească. Dacă nu, puteai să aştepţi mult şi bine”, rememorează Mureşan.
„Două piedici au stat în calea realizării interviului: o dată, sfiala noastră de a rămâne singur în camera cu o «biblioteca vie», care, credeam, mă va privi din mii de cărti deodată, apoi, faptul că Adrian Marino, fusesem prevenit, accepta cu greu să dea interviuri”, scria Mureşan în 2005, atunci când a aflat vestea despre trecerea în nefiinţă a lui Marino.
„Oamenii mari sunt de o simplitate dezarmantă. M-a primit prevenitor, zâmbind. Un zâmbet copilăros, de genul «nu te teme, nu muşc!». (...) Când grav, când jucăuş, Adrian Marino a fost un interlocutor admirabil”, povestea editorialistul.
EVZ: O întrebare „surpriză”: câte cărţi aţi scris?
Adrian Marino: Păi, cred că în româneşte vreo 25. Iar în limbi străine, parte originale, parte traduse, 12. Două, trei au fost scrise direct în limba franceză, plus o contribu ţie la o lucrare masivă în limba engleză, care echivalează cu un volum şi care nu este încă tradusă în româneşte. Poate cea mai originală e cea din ’82, „Etienble et le comparatisme militant”, unde făceam teoria comu nicaţiilor libere, sub Ceauşescu, teoria relaţiilor între Est - Vest, vorbeam despre imperialism, referindu-mă la cel rusesc. Iar asta în plină cenzură.
