Un loc comun il aşază pe artist intr-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesiile, grijile impovărătoare, de tristeţile şi nefericirile lui prin actul creaţiei. Işi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Intins pe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia, sublimaţi in culoare, sunet sau cuvânt, işi pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera incheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. In fine, dacă nu fericit, măcar conştient de răul ce-l domina şi care-i dicta adesea gesturi, comportamente incoerente şi ilogice.

Din ceea ce se ştie despre marii creatori ai lumii, am putea insă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei şi autorului, a relaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi poate deveni mărturie in acest sens. Şi este doar unul dintre posibilele exemple. Lev Tolstoi (imaginea 1) refuză, de la o anumită vârstă, programatic scrisul, literatura, apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută - cositul, reparatul ciubotelor - până la istovirea fizică. Susţine că mujicul este mai fericit in relaţia sa cu sine, cu cele inconjurătoare, decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu şi le-a putut trece scriind nici "Război şi pace", nici "Ana Karenina". Pricep din gestul său de a fugi in clipa morţii o incercare de a fugi de propriile obsesii, asociate in primul rând locului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai intrupat. Ele trăiesc mai viu alături de tine, cu tine, in tine si iţi vor bântui mereu existenţa, pentru că nu ai făcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să iţi trăieşti mai acut vina, laşitatea