După ce ai trecut printr-un stagiu de opt ani de specializare în chirurgie, având parte de toată gama de surprize, erori şi dezamăgiri prin care poate trece un medic rezident, după ce ai plătit, cu ani, nervi şi încărunţire, tributul cerut de ordaliţiul iniţierii în operaţiile de performanţă, după tot acest chin te poţi considera un om îndreptăţit să-ţi aşterni amintirile într-o carte.

Atâta doar că tomul, spre a putea fi deschis şi de alţi oamenii decât colegii de breaslă, trebuie să îndeplinească o mare şi unică condiţie: să dea impresia că nu a fost scrisă de un chirurg, ci de un om care, nimerit parcă întâmplător în hotarele disciplinei, o poate descrie cu un ochi curat nemedical, adică cu o privire din care să lipsească cinismul tagmei, răceala tonului şi mai ales înclinaţia de a-şi trece sub tăcere greşelile. Altminteri, scrisă cu morga inertă a unui halat alb ce se ascunde în spatele simandicosului şi opacului jargon de specialitate, cartea ar fi o ghiulea tare şi întunecată, atârnând greu de gâtul publicului calofil.

Acesta e primul lucru pe care l-a înţeles Atul Gawande: că protocolul operator pe care îl cer traheostomiile, injecţiile epidurale, cateterele intracardiace sau herniile nu poate provoca decât plictiseală cititorului obişnuit şi că, pentru a-l atrage, trebuie nu numai să iasă din matca terminologiei de branşă, dar pe deasupra mai trebuie să aducă acea nuanţă dramatică pe care o cere de obicei nararea unei întâmplări după exigenţe scriitoriceşti.

În această privinţă, Atul Gawande, chirurg la „Brigham and Women's Hopital" din Boston, fiul unor medici indieni emigraţi în SUA, are aplomb de scriitor şi profunzime de psiholog. De fapt, autorul a învăţat tiparul descrierii de tip reportericesc, genul acela de povestire în care întâmplarea e înfăţişată ca şi cum s-ar petrece chiar sub ochii cititorului, într-o