In perioada isteriei care cuprinsese lumea din cauza activării acceleratorului de particule de la Geneva am lansat o întrebare-provocare: “Dacă aţi şti sigur că mâine vine sfârşitul lumii, ce aţi face astăzi?”. Experimentul a eşuat în parte, fobia fiind prea mare pentru ca lumea să se prindă în joc.

Uitasem de experiment când, într-o seară, i-am trimis unui prieten, de nu foarte departe, un mesaj pe email. Am primit răspunsul de dimineaţă, care începea aşa: ”dragă Mihai, răspund cu întârziere pentru că nu am avut net”. Un răspuns trimis dimineaţa la un semnal transmis seara era, deja, ”întârziere”!

Fiind o zi de sâmbătă, mi-am permis luxul de medita un pic la tema asta. Pentru că ea surprinde viteza în care am ajuns să ne trăim viaţa. Zilnic suntem asaltaţi de emailuri, întrebări, telefoane, probleme care necesită ”rezolvare imediată”. Nu ai cum să le amâni, pentru că apoi ”se adună prea multe”.

Trăim într-un sistem care a creat ”ocupaţia” şi ”oamenii ocupaţi”. E ceea ce îi convine cel mai mult sistemului. ”Oamenii ocupaţi” nu au timp să gândească, să mediteze, să se revolte la o adică. Desigur, sistemul oferă iluzia recompensei – concediul, maşina, casa, poziţia socială visată. În numele acestor iluzii, devii şi rămâi un ”om ocupat”.

După o zi, o săptămână, o lună, un an sau chiar mai mulţi ani, te loveşte brusc depresia. E momentul în care îţi aminteşti de lucrurile pe care ai vrut cu adevărat să le faci, dar pentru care… nu ai avut timp. Mirat, te întrebi ”De ce?”. Aduni şi scazi. Apoi tragi linie. Dacă în urma ta rămâne ceva care contează – un zâmbet pe faţa unui copil, un om care îţi mulţumeşte că l-ai ajutat la un moment dat, nişte tineri care au învăţat ceva de la tine şi dau mai departe şi ei ceea ce tu le-ai oferit – încă nu e rău.

Dar dacă nu vezi nimic în urma ta? Decât irosire?

E dureros şi trist un asemenea moment al ad