Taci de nu poţi spune ceva mai bun decât tăcerea... O „vorbă" care mă obsedează de o bucată de vreme ca un refren muzical sâcâitor. O spun soptit de câte ori (rar!) îmi alunecă telecomanda pe vreo emisiune de stiri, pe vreun talk-show.

Dar, recunosc, nici revistele literare nu mi-o scot cu totul din minte. Non-evenimente şi non-ştiri se bulucesc asupră-ţi, într-o gureşenie de „strânsură şi năvală", de îndată ce scoţi capul din liniştea ungherului umbratic (umbratilis vita) de cititor. Seinfeld zice, la un moment dat, că nenumăratele instrumente de comunicare cu care ne înconjurăm azi arată clar că nu avem nimic de spus, iar acesta e un lucru ce trebuie spus, fără întârziere, tuturor! Se vorbeşte mult şi degeaba („ca şi când te duci şi n-aduci", zicea bunica) despre lucruri care încetează să existe/să facă sens în clipa imediat următoare aşternerii tăcerii asupra lor. Evenimentul, ca să-şi merite numele, trebuie să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Să aibă urmări. Multe „evenimente", inclusiv culturale, se înscriu firesc în cotidian şi nici nu-şi doresc ori n-ar trebui să-şi dorească altceva. Căci e necesar un fundal, un zumzet cultural cotidian, persistent, pe care să se proiecteze, atunci când se ivesc, Evenimentele. O întâmplare culturală lansată anume cu surle şi trâmbiţe poate părea, o vreme, eveniment, dar în durata ceva mai lungă a istoriei nu păcăleşte pe nimeni.

Când, într-o duminică seara, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu vorbeau în deschiderea emisiunii lor despre ce se întâmplase în ţară cât au fost ei plecaţi, până n-au spus limpede despre ce e vorba, am rămas în ruşinată perplexitate: nu ştiam să se fi întâmplat ceva important în ultimele zile!? Şi, e adevărat, nici nu se întâmplase... O întâmplare cu mai mult tâlc fusese, cu o săptămână în urmă, retezarea fără fasoane a dialogului lor doar fiindcă erau aşteptaţi Galactici