Stau cu trei pulovere pe mine si cizme in picioare. Afara crapa pietrele de frig si caloriferul s-a stricat. Nenorocitul asta de proprietar n-are de gand sa-l schimbe. Zice sa mutam canapeaua din fata lui, sa nu ia din caldura. Povesti! Am incercat si tot rece ramane. Daca as fi la lucru, nu mi-ar pasa asa tare. Dar pana gasesc ceva, stau in casa infofolita ca la Polul Nord si-mi bat capul cum sa iesim din impas. Viitorul sot lucreaza, insa a incurcat-o cu niste datorii la banca.
Iesim noi din ele, cumva, candva. Dar pana atunci...Pana atunci, trebuie sa-mi gasesc neaparat de lucru. Masina n-avem, cu germana-s la alfabet. Cam slabut, pentru cerintele de „mobilitate” si „comunicare”, de pe piata muncii de-aici. In tara am lucrat la resurse umane. Mi-am dat demisia, ca-mi ticaia inima peste hotare. Tot dupa un romanas de-al meu, venit acum doi ani, in constructii. Nu castiga rau, insa il apasa banca, chiria si contractul de celular.
Iar acum, de cateva luni, suntem doua guri de hranit.
Pot sa zic ca am avut si noroc. La patiseria de vizavi, am gasit imediat de lucru. Au vrut sa-mi faca contract anul trecut, dar n-aveam inca trei luni de sedere in Germania. Apoi, nu s-au inteles cu al meu, la bani. Ei dadeau 7 euro pe ora, el tinea mortis la 8. Acum, s-a mai inmuiat si el, de cand a auzit ca in gastronomie se platesc si 3 euro jumate/ora. Salarii de criza, e un dumping de nu te vezi.
Mai toti birtasii fac smecherii, nici unul nu te ia pe salariu intreg. Ai de lucru in salturi, te cheama la lucru cand vrei si nu vrei. Asta se cheama „flexibilitate”. Te iau o zi-doua de proba, daca-s multumiti zic ca te angajeaza. Cand ai in sfarsit de semnat un contract, vezi ca nu mai e mini-job, de 400 de euro pe luna, ci micro-job, de 155. Patronul da 7,50 euro la asigurarile sociale, tu pui restul de 23,35. Minimul de contributie la stat e 30,
