L-am văzut plin de furunculi de zăpadă neagră ieşind dintr-o ciorbă de peturi şi chiştoace de ţigări şi mi-a venit să scriu despre el în Money Express. Despre Bucureştiul de acum 10-15 ani.

Un oraș în Bărăgan cu istorie și cu librării pline de cărți despre el însuși. Puține subiecte au făcut mai mari furori prin librării decât „Bucureștiul“.

Cele mai comerciale abordări sunt „Bucureștiul interbelic“ și „Bucureștiul comunist“. Pe locul trei vine puternic „Bucureștiul de dinainte de primul război“, primele fotografii, primele legende urbane și așa mai departe. Bucureștiul meu însă a fost dat uitării imediat, ca și cum n‑ar fi fost născut în era digitală, ca și cum n‑ar fi putut fi pozat și analizat din o mie de unghiuri, fără mare efort. Este vorba despre capitala așa acum arăta ea la sfârșitul anilor ’90. M‑am mutat în 1996 în acest oraș și mi‑a tăiat respirația aerul de bazar infinit. Din Rahova, unde locuiam, până în centru, la Facultatea de Litere, la Universitate, se întindea un șir imens de buticuri pline de țepe și de chilipiruri, de șmecheri și de negustori cinstiți, de termopane, folii de plastic, lăzi, improvizații nesfârșite, țipete, covrigi cu susan, terasă cu gambrinus la kil, dozatoare de bere, cafea vărsată, blugi, sutiene, telemea, salam de Sibiu. Mi‑e cu‑atât mai drag acel București, cu cât îmi dau seama ce memorie disperant de scurtă avem, mai nou.

Ne‑am refugiat cu toții în trecutul comod, în „trecutul definitiv“, fascinant, dar și mai ușor de cuprins și de judecat. S‑au discutat și răsdiscutat eleganța interbelică, Capșa, mizeria comunismului, Casa Poporului.

Casa Poporului? În ’96 abia dacă se vedea din mormanul de ciorapi flaușați și lenjerie intimă de la Unirii. Un oraș imens, transformat de ieșirea din comunism în bazar oriental, a fost îngropat repede, ca o traumă – nimeni nu mai are chef să‑și amintească de perioada ai