„Eu rămân ce-am fost, romantic!“. Cred că există cu adevărat Făt-Frumos! Cred în el de când l-am cunoscut, din poveştile pe care mi le spuneau ai mei, literalmente la gura sobei, în zilele, serile de iarnă, când, din motive meteo, eram „consemnat“ în casă, cu interdicţie la săniuş sau la bulgărit alături de copii. Simt şi acum mirosul căldurii sobei de teracotă încălzite cu lemne, ambientul în care mama, tata, depănau firul poveştilor. Cum aş putea uita mirosul de cartofi copţi în jarul sobei? Cartofii copţi în sobă, asezonaţi cu sare şi „un vârf de cuţit“ de unt erau „delicatesa“ mea preferată, când ascultam poveştile. Aud şi acum glasul tatei, când mă învăţa cântecul „A ruginit frunza din vii“! De la mama am aflat despre un alt Făt-Frumos, 100% autohton, pe care noi îl „aniversăm“ la 24 de februarie, cum spunea mama. Dragobetele! Mâine este Valentine’s Day, oarecum omologul Dragobetelui, intrat în cărţile cu poveşti din epoca postmodernistă. Departe de mine gândul de a nega sărbătoarea de import, dar, până mai ieri, mă durea să văd cum vălul uitării se aşternuse aproape plenar peste Dragobete. Părinţi, bunici, oameni simpli, intelectuali, oameni politici, luaţi cu prozaica, trista grijă a zilei de mâine sau prinşi în vârtejul aderării - globalizării europene - mondiale, uitaseră să ducă mai departe povestea autohton-identitară. Firesc, nepoţii, copiii, printr-un simplu clik, au produs... declicul foamei de nou, s-au înfruptat cu produsul de import găsit pe „masa“ pe care noi, maturii, uitaserăm să punem hrana spirituală autohtonă. Dar, du-te vreme, vino vreme (ce-i drept, scurtă, nu ca-n poveşti!), s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Bunici, părinţi, l-au regăsit în minţi şi suflete pe Făt-Frumos şi l-au dat pe mâna copiilor. E drept – cunosc asemenea cazuri – sunt copii care, cu minţi scotocitoare, l-au găsit singuri pe Făt- Frumos, prin aplecarea lor spre ci