Să fie oare o caracteristică a lumii româneşti moderne ori dintotdeauna am găsit de cuviinţă să ridicăm mocăciunea la rang de valoare sfântă? Habar nu am, dar graţia cu care practicăm goana după gratuităţi mă face să cred că avem totuşi ceva experienţă la activ.

Încă ceva. A fost o vreme când aş fi băgat inconştientă mâna-n foc pentru tipurile de concesii fără preţ care ne fac să băloşim din abundenţă. Aş fi crezut, de pildă, că ni se scoală apetitul doar în preajma anumitor sărbători, când înalţii demnitari ai statului, în loc să ne cadorisească cu înfăptuiri de treburi obşteşti esenţiale - de pildă, inaugurarea vreunei secţii modernizate de spital ori deschiderea vreunui centru de sector unde copiii cartierelor împrejmuitoare să poată face sport fără să se-aleagă cu amenzi că bat mingea pe maidan, neregulamentar -, ei ne dau, ziceam, mici cu putoare de usturoi ieftin, de baracă, întinşi pe pat de muştar vomitiv bălăcit în carton comunist de prăjituri, ondulat pe margini, alăturea de-un piş de bere chioară, ori fasole puturoasă cu cârnat gros, afumat în şopronu' din ograda vreunui ales de la ţară cu obligaţii la conducerea de la centru şi aşa mai departe. Pâine nu dau gratis, în general, nici pe la festivaluri, că aia îngraşă şi prosteşte poporul şi-ar fi păcat de irosit atâta materie cenuşie câtă se strânge pe la locurile de pomanageală. Chiar aşa, ca paranteză, pe când eram eu mică, era la modă statu' cu mâna-ntinsă la primit colivă duminica de la familiile cu morţi de hrănit şi comemorat. Acum, duminica, pe la biserici bate vântul sfânt al preotului care-şi cântă jobu' pentru câteva babe rătăcite, ignorate de copiii şi nepoţii plecaţi să se realizeze la metrou, în Italia. Păi, şi au dreptate colivarii ăştia - s-au rebranduit şi ei, s-au reinventat, cum ar veni. Adică dacă i-au spurcat la tocătură şi alcooluri pure, cu ce ochi să mai privească ei