In prima iarna normala dupa cativa ani buni, Bucurestiul a intrat in agonie. Zapada, nici macar apocaliptic de multa, a scos la iveala toate bolile cronice si din ce in ce mai grave ale unui oras care s-a dezvoltat haotic, cu o infrastructura total depasita de suprastructura.
Inca de la primii fulgi, grija primariei a fost sa degajeze strazile pe care circula mijloace de transport in comun. Un demers absolut firesc si destul de bine dus la bun sfarsit, daca degajarea nu s-ar fi limitat, ca de fiecare data, la mutarea zapezii dintr-o parte intr-alta.
Plugurile au trecut si au impins nametii pe marginea drumurilor, unde s-au format adevarati munti albi sub care zaceau ingropate o multime de masini. Cele parcate ilegal si-au asumat riscul. Dar cele parcate legal ce vina aveau? Nu este vorba numai despre disconfortul de a nu putea utiliza autoturismul, disconfort pe care multi bucuresteni si l-au asumat de buna voie, speriati de traficul mult prea dificil, ci mai ales despre stricaciunile pe care le poate suferi o masina ingropata sub un astfel de munte de zapada care, mai apoi s-a imbibat cu apa si a inghetat.
In acelasi timp, locurile de parcare din Capitala, si asa deficitare, s-au imputinat dramatic. E simplu si legal sa ridici masina parcata aiurea, dar e complet imoral sa pedepsesti o abatere pe care o provoci tu, autortiate locala.
Dar muntii de zapada nu au acoperit doar masinile. Accesul pe trecerile de pietoni sau in statiile RATB nu era posibil decat intrand pana peste genunchi in muntele de zapada framantata. Intrarile pe strazile laterale erau barate de aceleasi mormane de zapada, lasate in urma de pluguri. In felul acesta interventia salvarilor sau a pompierilor a devenit imposibila si multi bucuresteni au devenit, cu tot cu masinile lor, prizonieri ai zapezii.
Nu toti stau pe langa statii de metro
