M-am bucurat tare mult când, la începutul anilor '90, a fost repus în drepturi "Brătianu de piatră". Era o statuie a sculptorului croat Ivan Mestrovici, altfel foarte reuşită, care fusese expulzată de comunişti prin nu se ştie ce cotlon, imediat după proclamarea "republicii populare" fiindcă, deh, reprezenta un om politic burghez.

Printr-o minune, nu a fost distrusă, ca şi statuia ecvestră a lui Carol I, făcută de acelaşi artist. Recuperată în anii domniei lui Ion Iliescu, ea a fost reamplasată într-un mic scuar de pe Bulevardul Dacia în spatele casei fostului prim-ministru, lângă terasa de la Muzeul Literaturii unde obişnuiam să ies la bere.

Îmi plăcea că acolo puteam agăţa tot felul de studente la Litere, poete de mare anvergură şi varii intelectuale policalificate, cărora le făceam capul mare. Mi-a venit ideea să utilizez statuia ca mijloc de vrăjeală într-o seară când eram destul de "oboist".

Capu' mare

Cum pe atunci erau foarte la modă discuţiile politice şi toată lumea era destul de pătimaşă, după ce ocheam viitoarea victimă făceam ce făceam, mă apucam să înjur cumplit regimul neo-cripto-comunist, după care făceam apologia statului liberal. Se întâmpla asta chiar dacă eram ţărănist cu carnet, dar cum nu aveam o statuie a lui Maniu la îndemână, băgam textul liberaloid. Când ajungeam la textul cu "prin noi înşine", deviza clasica a PNL, invitam preopinenta să-l vedem pe mentorul spiritual amplasat în apropiere. Prima victorie am înregistrat-o într-o seară călduţă de octombrie, cu o fată care scria prozulici sensibile şi se juca de-a politologul amator. În timp ce o pipăiam pe piept, am întrebat-o dacă nu are senzaţia ciudată că Brătianu ne-ar aproba, ba chiar binecuvânta o eventuală relaţie. N-am mai aşteptat să spună da, am sărutat-o apăsat pe gură, după care am pilotat-o către nişte boscheţi aflaţi oportun în spatele