Eşecul în materie de competitivitate nu este dat de lipsa securităţii. Eşecul nostru e de natură administrativă.

Entuziaştii: „Scutul antirachetă va încuraja investitorii străini să vină în România". Nemulţumiţii: „Scutul antirachetă va descuraja investitorii". Ambele abordări au apărut în discursurile politice şi jurnalistice.

Aşadar, oamenii de afaceri din toată lumea vor da buzna în România, asiguraţi fiind că fabricile şi birourile lor nu vor fi distruse de rachetele trase de iranieni. Sau, dimpotrivă, vor ocoli România, temându-se că teroriştii ne vor lua la ţintă, odată cu instalarea echipamentelor americane.

Şi una, şi cealaltă dintre formulări sunt de o naivitate înduioşătoare, atunci când nu ţin de populismul politic. Adevărul este că între existenţa (sau nu) a scutului antirachetă şi atractivitatea economiei româneşti pentru investiţii există o legătură la fel de strânsă precum cea dintre activitatea solară şi producţia globală de automobile.

Capitalurile nu caută neapărat paradisuri ferite, ci locuri unde se poate obţine profit, fie şi cu mari riscuri. Aşa se face că mari companii sunt prezente în locuri de un milion de ori mai periculoase decât România - în Angola, Irak sau Nigeria, de exemplu. Ori în ţări aflate departe de modelul occidental, precum Rusia sau China.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Eşecul românesc în materie de competitivitate nu este dat de lipsa securităţii. Cel puţin de la încheierea parteneriatului strategic cu SUA, în 1997, România are garanţii de securitate cum nu a avut vreodată în scurta sa istorie de un secol şi jumătate. Iar scutul antirachetă e continuarea firească a acestui parteneriat. Cum se face, atunci, că în toţi

aceşti ani, România nu a făcut saltul de competitivitate aşteptat? Răspunsul nu e în Războiul Stelelor.

Problema României o reprezintă, în realitate, falimentul administrati