Ei bine, cum ați petrecut de ”Valentine’s Day”? Ați primit bomboane cu inimioare? Felicitări cu inimioare? Ați ieșit (sau vă pregătiți să ieșiți) la o cină romantică? V-ați uitat la un film romantic? Ați făcut sau vi s-au făcut declarații de veșnică iubire? V-ați făcut fotografii zâmbind fericiți alături de persoana iubită? Chiar așa, v-ați făcut măcar o fotografie alături de persoana iubită, să aveți ce arăta mâine, peste un an, peste doi, peste zece, peste douăzeci, prietenilor/prietenelor, rudelor, copiilor, nepoților?

…

… au trecut aproape doi ani de atunci. Eram, alături de o prietenă dragă, pe cetatea Devei, cu întregul oraș, Mureșul și copilăria la un loc, la picioare. Înainte de a urca în telecabină, am luat o înghețată care n-avea nici un gust, dar pe care ne-am încăpățânat s-o terminăm. Am terminat-o ca și cum între noi ar fi fost o înțelegere tacită că indiferent de ce s-ar fi întâmplat, nimic nu ar fi putut să tulbure momentul.

Din același motiv am încercat să-i ignorăm și pe foarte proaspăt însurățeii care se cocoțaseră taman până în vârful cetății pentru câteva fotografii și un filmuleț. Am încercat să-i ignorăm, zic, dar n-am avut cum, pentru că erau atât de caraghioși și de falși în același timp, în costumul de mire el, ea în rochia de mireasă, prin praful și pietrele acoperite de mușchi din vechea cetate. O imagine perfectă însă pentru albumele cu oameni fericiți.

Fericiți pe dracu! Totul era de o falsitate înfiorătoare… cu cât încercau să pozeze mai mult în oameni fericiți, cu atât mai mult scena devenea mai tragică. De o tristețe rece, cinică, un șarpe de gheață încolăcindu-se pe șira spinării. Când îi vedeam cât de mult se chinuiau să arate fericiți în fața aparatului de fotografiat și a camerei de filmat…

Pentru ei era mai important modul în care vor apărea în fotografii și pe film. Tot ce conta era ce vor arăta a do