Încet, dar sigur, justiţia din România se îndreaptă spre nivelul cel mai de jos din existenţa ei: anii 1946-1962, când „duşmanii poporului“ erau arestaţi, condamnaţi şi, eventual, executaţi înainte de a fi judecaţi.
Marile crime de atunci nu au corespondent în România secolului XXI, dar prostituţia juridică este asemănătoare. Lăcomia şi parvenirea, de asemenea. Şi acum, ca şi atunci, mobilul acestei îndepărtări de meserie - şi de omenie - este goana după o stofă mai bună.
Diferenţa e că sidorovicii anului 2010 (v-o amintiţi, desigur, pe Alexandra Sidorovici, soţia paukeriţă a lui Silviu Brucan) nu mai trimit „burgheji" la Canal şi nu mai împuşcă „bandiţi" la Jilava, ci se iau la trântă cu statul de drept pentru a-şi apăra privilegiile şi frăţiile interlope.
Ce înseamnă prostituţia justiţiei? În primul rând, indecenţa de a ţine cu dinţii de pensiile astronomice. Un magistrat nu trebuie să trăiască, la bătrâneţe, cu pesmeţi uscaţi, dar nici să ia patru-cinci mii de euro pe lună! Un calcul corect, bazat pe contribuţie, îi va asigura în jur de 4.000 de lei, adică o mie de euro. Să fim rezon: e prea de-ajuns!
Dar ei, magistraţii-cu-pensii-cât-casa, nu şi nu: au tras pe dreapta cu 200 de milioane, 200 de milioane să le aducă poştaşul! Aici zace adevărata nesimţire! Lăcomia îi face pe sidorovicii contemporani să ignore procedeul prin care au ajuns la asemenea sume: socotind, la calcularea pensiei, venitul total din ultima lună de activitate. Şi-au umflat cu pompa venitul cu pricina (prin prime, sporuri, bonusuri etc.), şi-au gonflat - unde s-a putut - şi salariul de bază, astfel încât venitul a ajuns la dimensiuni hipopotamice.
Jalnică demonstraţie de amoralitate pentru o breaslă care ar trebui să fie exemplu de moralitate! O breaslă incapabilă să impună branduri pozitive, de genul judecătorului anti-mafia Antonio di Pietro, cu atât mai pu
