Refugiaţii îşi spun poveştile cu privirea în pământ, postura lor fiind identică cu cea a unui om scăpat din lagăr atunci când se apucă să îşi scrie memoriile. Ezită, reformulează şi parcă retrăiesc nişte clipe pe care şi-au propus să le uite, numai că îi bântuie neîncetat. Sursa: Reuters

Pentru ei, România, cu toate problemele sale, e un colţ de rai. "Suferinţa mea nu ar trebui să fie subiect de articol", spune Justine, ajunsă în România din Camerun. Are peste 40 de ani, dar africanii nu îşi arată vârsta. În cazul ei, trauma nu are chip, ci voce. Cuvintele ies oarecum legănat, chiar şi atunci când vorbeşte în franceză, limba oficială din ţara sa.

Stă, alături de sute de refugiaţi, într-o clădire din sectorul 2 care seamănă leit cu un cămin studenţesc, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. Ajungi uşor acolo, toţi bătrânii zonei ştiu de clădire. "E aia din care ies mulţi negri, nu mamă?", după cum se verifică o pensionară amabilă care ne arată drumul prin băltoacele iernii târzii.

MIROS DE LIBERTATE

"Vreau să sufăr cu voi"

Dar bătrâna doar identifică, nu discriminează. De altfel, Justine apreciază că, în România, nu se simte discriminată. "Acolo, în Camerun, legile dau drepturi femeilor, dar sunt baliverne, minciuni, lucruri scrise degeaba", spune ea, în timp ce părul îşi răsfiră nervos zecile de codiţe împletite pe spătarul fotoliului. A cunoscut România prin internet, în timp ce căuta disperată un loc unde să scape de bătăile nesfârşite ale soţului ei. "Când am primit viza am fost din nou fericită, după mult timp", îşi aminteşte ea.

În tinereţe, lucra la o publicaţie din Camerun. "Îmi place enorm sportul şi politica. Ciudat, nu? Văd că la voi se vorbeşte enorm de politică, toată lumea vine şi dă din gură pe la televizor". La ea, sportul e nebunie, mai ales când vine vorba de fotbal. Vorbeşte dezi