"Cuvintele sunt sunete făcute din aer", spunea Tristano pe patul de moarte în cartea lui Antonio Tabucchi, iar aşa cum spunea Liviu Rebreanu "oamenii comunică între ei prin semne convenţionale şi astfel şi-au făcut iluzii deşarte că se în­ţeleg. În realitate fiecare atribuie ce­lor­lalţi ceea ce simte dânsul şi atâta tot".

Când cuvintele nu au mai avut loc pentru că nu şi l-au creat, a rămas tăcerea. Tăcerea celor care, ne­au­ziţi de nimeni, comunică prin semne.

În spatele unui impozant centru de ban­că, fix în mijlocul oraşului Piteşti, părintele Onu a reuşit să aducă surdomuţii în biserica lor. Construită pe fostul loc al casei parohiale care a fost dărâmată,

biserica surzilor adună în fiecare du­mi­nică la sluj­bă acei credincioşi strânşi într-o co­mu­ni­tate mică în care se simt bine şi simt că-i aparţin.

LITURGHIA SEMNELOR

Slujba nu diferă cu nimic de cea ţinută vizavi, în biserica pentru auzitori. Doar că lipsesc cuvintele. Înlocuite treptat de gesturi şi mimica fe­ţei. În altar sunt patru preoţi. Şi pentru că este o bise­rică pentru surzi, altarul este ne­mascat, este la ve­dere. Dacă nu se aude, tre­bu­ie să se va­dă ce se în­tâmplă. Trei dintre pre­oţi sunt surdomuţi. Un al pa­trulea a învăţat lim­bajul mimico-gestual după ce, pe băncile facultăţii, s-a apro­piat de colegi de-ai săi surdomuţi. Le-a învăţat nevoile, suferinţele şi lipsurile.

"Ucenic" al părintelui Onu, a învăţat limbajul mimico-gestual şi astăzi ţine slujbe pentru surdo-muţi. E straniu pentru tine, ca cel ale cărui urechi ţi-au auzit multe şi nevrute în viaţă, să priveşti o mână de oameni care sorb din privire fiecare gest, fiecare semn de înălţare şi coborâre, de linişte şi nelinişte, de zâmbet în colţul gurii sau de tristeţe şi amorţeală în de­getele mâinii. Se transformă totul într-un spectacol deschis pentru inimă. Auzul n-are de-a