Peste douăzeci de mii de români harnici şi răbdători nu s-au prea sinchisit de praznicul amoraşilor de peste week-end, în schimb au încropit o coadă straşnică şi multicoloră la uşile Casei Poporului. Enormul ambuteiaj uman nu a putut fi înfăţişat de la un capăt la altul cu mijloace tehnice precare, drept care s-au filmat cadre aeriene splendide. Pentru muzeografii rebegiţi de frig la Adamclisi, Bruckenthal, Ipoteşti, MŢR sau Antipa, un asemenea aflux ar fi reprezentat, în amploarea sa extraordinară, un soi de asediu vesel, precum şi semnul unei naţiuni care îşi devorează cu pasiune istoria şi cultura, după dezgustul şi apatia celor douăzeci de ani de izbânzi democratice. Mergând mai departe cu măsurătorile, vă invit să vă imaginaţi oraşul Râşnov lăsat în plata nisorii şi a câinilor vagabonzi, în timp ce locuitorii se cazează confortabil, cu spaţii mari între camere, în enormul fagure din buricul capitalei.

Nu putem şti şi nici bănui motivaţiile fiecărui nod din coada stufoasă care şerpuia leneş în jurul Palatului Parlamentului, însă reporteri destoinici au intervievat câţiva oameni dispuşi să îşi lămurească în public curiozitatea.

Între ei, o bătrânică ceva mai şcolită, plictisindu-se de trăncănelile partenerilor de aşteptare şi de curiozităţile lor –vai- prea concrete, a simţit nevoia să pluseze metaforic: “Am venit să văd unde s-a făcut istoria” a spus ea, cu o mină solemnă. Carevasăzică istoria s-a făcut, a răposat, iar noi trăim de douăzeci de ani în post-istorie, suspendaţi deasupra cronologiei nefaste a României post-belice. Mai mult, istoria s-a făcut acolo, la Casa Poporului, nu la Palatul Parlamentului: numele cel nou nu numai că nu clintit nici măcar un centimetru din arhitectura imaginarului colectiv, ci a produs diverse umori: familiile muncitorilor morţi la construcţia namilei şi nu au renunţat la doliu, intelectualii s-au scârbit, arhite