Deşi România nu mai are metalurgie, deşi metalurgia de azi nu se mai face cu armate de ingineri, Politehnicile au încă facultăţi mari de metalurgie, care scot anual regimente de ingineri. Pentru aceştia, nu există posturi în industrie sau cercetare şi nu vor exista nici de acum înainte. Ei însă nu se impacientează, întrucât au intrat la Metalurgie ca să aibă o facultate "la bază", nu pentru că ar fi fost pasionaţi de lucrul cu metalele. Un alt motiv a fost lejeritatea cu care se intră la facultăţile noastre fără prezent şi fără viitor, dar şi relaxarea dintr-o studenţie care nu obligă la efort. De asemenea, şi faptul că nu interesează pe nimeni ce ştie la absolvire licenţiatul. Important e ca să existe în continuare facultăţi de metalurgie, indiferent de situaţia metalurgiei din România, ca să aibă mulţimea de profesori din domeniu o leafă şi o slujbă de unde să iasă la pensie.
Dar şi ocazia de a da tot timpul vina pe stat şi pe guvernanţi, pe Ministerul Învăţământului şi pe brambureala din învăţământ, pe salariile mici şi pe absenţa unui orizont profesional.
Şi măcar dacă ar fi vorba doar de metalurgie, dar nenumărate instituţii de învăţământ de stat s-au dilatat ignorând mersul lucrurilor în lume, în Europa şi, ca o consecinţă a situaţiei din industria mileniului trei, şi în România. Alte multe şcoli particulare au proliferat în direcţii care nu duc nicăieri şi au nenorocit sute de mii de tineri, dându-le diplome care nu slujesc la nimic. Ca şi profesorii, care altceva decât să fie profesori nu ştiu şi nici nu vor şti, mulţumindu-se cu numărarea vinovaţilor pentru starea lor, aceşti absolvenţi de facultăţi se înrăiesc, acuzând statul şi ţara. Deşi alegerea a fost a lor. Deşi nici statul şi nici neamul românesc nu i-au silit să-şi piardă tinereţile cu o învăţătură care nu le garantează şi o profesie în uz.
În anii 1990-1994, Canad
