Într-o corespondenţă purtată cu EVZ, românul închis pe viaţă în Italia povesteşte cum rudele l-au lăsat baltă, iar Nati Meir i-a tras ţeapă. Sursa: EVZ

Nu putea fi decât Răul însuşi, cel puţin până la prima scrisoare primită pe adresa redacţiei. Bărbatul acela negricios, cu părul încâlcit, cu privirea pierdută, cu sprâncenele ridicate a sfidare, îmbrăcat într-o geacă albastră descheiată, devenea acum doi ani şi patru luni prototipul generaţiei de criminali români care - şi aici presa se ocupă cu împărţirea verbelor - îngrozeşte, hăituieşte, înspăimântă, terorizează, violează şi ucide Italia.

Sub fotografia lui Nicolae Romulus Mailat e ştampila aplicată de judecătorii italieni: „închisoare pe viaţă”. Îşi primise condamnarea mult înainte de verdictul oficial, au scăldat-o în tuş frica românilor şi furia italienilor.

„Cum se simte Mailat?”, îl întrebam pe avocatul său, Piero Piccinini, la un an după crimă. „E incredibil! E mai mult decât calm, e un om aşezat, ăsta e cuvântul. Te uiţi la el şi nu poţi înţelege. (...) E amabil cu avocatul său, cu toate persoanele din preajmă. Şi mulţumeşte mereu că e apărat. Iar asta e foarte ciudat, pentru că persoanele aflate într-o asemenea situaţie ajung la punctul în care strigă: «Faceţi ceva să ies de aici!»”.

Peste vreo două săptămâni, la tribunal, aparatele de fotografiat şi camerele de televiziune aveau să-i compună lui Mailat o altă imagine, una derutantă: în picioare, cu mâinile pe lângă corp, bărbierit, cu părul împărţit de o cărare în zulufi mari, într-o bluză cu însemne sportive, părea un adolescent.

Mailat a zis: „Cred că familia mea este blestemată“. A vorbit despre o soră ucisă de către soţul ei, despre un frate mort la 15 ani şi despre un altul aflat în detenţie în România. A ascultat apoi sentinţa.

A mai trecut un an, şi disperarea despre car