Imi vine sa rad in hohote la finalul acestui meci (AC Milan 2-3 Manchester United). In primul rand, de comentatorii TVR, absolut penibili si, pe deasupra, partinitori, apoi de echipa italiana, care s-a luat mult prea in serios inca din minutul 3.
De fapt, Manchester United a jucat atat de prost in prima repriza incat Ronaldinho a avut sansa sa se remarce. Ferguson aproape ca intra in pamant de rusinea lui Rafael, iar stangu-n dreptul din finalul reprizei al lui Scholes (cred ca a fost prima data cand a atins cu adevarat mingea) i-a adus un zambet amar pentru pauza. In repriza a doua, insa, s-a intamplat slujba murdara, pentru ca MU a adoptat, fara sa comenteze si spre binele lor, o atitudine tipic nemteasca: pase sigure, lungi si simple, plus un marcaj perfect. Astfel, apararea italiana a cazut, cum era si normal de altfel, foarte usor.
Despre David Beckham nu am chef sa vorbesc. Singurul lucru care m-a fascinat cu adevarat, insa, este fenomenul Clarence Seedorf, care ne-a demonstrat nu doar prin “pase reusite sau verticalizari” (ca sa citez din Ghidul de Clisee al oricarui comentator de succes), ci printr-un gol absolut norocos, fenomenal, ca-n curtea scolii, atunci cand chiar ai chef de joc, ca ramane acelasi jucator care m-a cucerit in sezonul ‘99-2000.
Imi vine sa rad in hohote la finalul acestui meci (AC Milan 2-3 Manchester United). In primul rand, de comentatorii TVR, absolut penibili si, pe deasupra, partinitori, apoi de echipa italiana, care s-a luat mult prea in serios inca din minutul 3.
De fapt, Manchester United a jucat atat de prost in prima repriza incat Ronaldinho a avut sansa sa se remarce. Ferguson aproape ca intra in pamant de rusinea lui Rafael, iar stangu-n dreptul din finalul reprizei al lui Scholes (cred ca a fost prima data cand a atins cu adevarat mingea) i-a adus un zambet amar pentru pauza. In repriza a
